[patinina34]

47 Ucis-a cu grindină viile lor, şi sicaminii lor cu brumă.
Cu păliciunea şi cu lăcustele a cheltuit rodul lor, iar cu grindina şi bruma a omorît înseşi rădăcinile pomilor. Iar pe „sicamini”, ceilalţi tălmăcitori i-au tălmăcit: „sicomori”.
48 Şi a dat grindinei dobitoacele lor, şi averea lor focului.
Iar Simmah zice: „... dînd la foamete dobitoacele lor, şi averile lor păsărilor” - că, de năprasnă primindu-şi sfîrşitul, s-au făcut hrană păsărilor mîncătoare de trupuri.
49 Trimis-a întru dînşii urgia mîniei Sale; mînie, şi urgie şi necaz trimis-a prin Îngerii cei răi.
„Mînie”, şi „urgie” şi „necaz” a numit muncile cele amare; iar „Îngeri răi” - pe slujitorii mîniei, numind „răutate” nu răutatea firii, nici a voirii, ci pedeapsa muncii. Aşa, numeşte „zi rea” ziua pedepsei. Încă şi Simmah a arătat aceasta, că, în loc de „Îngeri răi”, a zis: „Îngeri ce fac rău”.
50 Cale a făcut mîniei Sale,
În loc de: Iubirea de oameni nu a oprit pedeapsa, ci a dat loc dreptei certări. A arătat aceasta şi prin cele adăugate:
n-a cruţat din moarte sufletele lor şi dobitoacele lor în moarte le-a închis.
51 Şi a bătut pe tot întîiul născut în pămîntul Egiptului, pîrga a toată osteneala lor, în lăcaşurile lui Ham.
După ce a văzut socoteala lor cea vîrtoasă, a adus pedepsele asupra lor fără cruţare: mai întîi - pierzare dobitoacelor, apoi - moarte neaşteptată asupra celor întîi-născuţi. Iar „lăcaşuri ale lui Ham” a numit Egiptul, fiindcă Misrem a fost fiu al lui Ham, şi „Misrem” este Egiptul.
52 Şi a ridicat ca pe nişte oi norodul Său şi i-a dus pe ei ca pe o turmă în pustie.
După ce i-a pedepsit aşa pe aceia, a dus norodul Său în pustie, asemănîndu-Se păstorului care povăţuieşte înaintea turmei.
53 Şi i-a povăţuit pe dînşii spre nădejde, şi nu s-au înfricoşat.
Dîndu-le multe chezăşuiri ale puterii Sale, le-a poruncit a se bizui Lui şi a nu se teme, că acest lucru s-a făcut de la Dumnezeul tuturor. Iar aceia n-au voit a nădăjdui la puterea lui Dumnezeu.
Şi pe vrăjmaşii lor i-a acoperit marea.
Pentru că aceeaşi mare unora le-a dat cale, iar pe ceilalţi i-a îngropat cu valurile.
54 Şi i-a băgat pe dînşii în muntele sfinţeniei Sale, muntele acesta pe care l-a cîştigat dreapta Lui.
Deci: Slobozindu-i de acolo, le-a dat pămîntul făgăduit - că prin „muntele Sionului” a arătat întreg pămîntul făgăduinţei.
Şi a scos de la faţa lor neamuri, şi le-a dat lor pămîntul cu sorţi, cu funie de împărţire.
Slobozind pămîntul acela de locuitorii cei vechi, le-a dat acestora stăpînirea lui, după făgăduinţe. Asta arată graiul „cu funie de împărţire”, pentru că cei ce îl au obişnuiesc a măsura pămîntul. Iar scriptura lui Iisus Navi ne învaţă mai cu de-amănuntul pentru sorţi şi împărţiri.
55 Şi a sălăşluit întru lăcaşurile lor seminţiile lui Israil.
Că – zice - a împărţit pămîntul după seminţii. Apoi, după ce ne-a învăţat necredinţa pe care au avut-o în pustie, ne povesteşte şi nelegiuirile făptuite în pămîntul făgăduinţei:
56 Şi au ispitit, şi au amărît pe Dumnezeul cel prea-înalt şi mărturiile Lui nu le-au păzit.
După atîtea faceri de bine, au rămas făcînd nelegiuire şi călcînd dumnezeieştile porunci.
57 Şi s-au întors şi s-au lepădat ca şi părinţii lor,
Au urmat răutatea părinţilor lor şi, văzînd pedeapsa acelora, nimic n-au învăţat de aici.
întorsu-s-au întru arc strîmb.
Arcul făcut cu meşteşug trimite la ţintă săgeţile slobozite, dar dacă ar suferi oarecare strîmbare, nu mai poate îndrepta săgeţile. Deci zice: Stricînd îndreptarea minţii, nici aceia nu foloseau spre trebuinţă facerile de bine dumnezeieşti şi arătau pricinile folosului pricini de vătămare.
58 Şi L-au mîniat pe El în dealurile lor, şi întru cele cioplite ale lor L-au întărîtat.
Primind de la Dumnezeul tuturor bunătăţile, slujeau idolilor neînsufleţiţi.
59 Auzit-a Dumnezeu, şi a trecut cu vederea.
Zice: Cînd se rugau, nu îi învrednicea de a Sa purtare de grijă. Iar Istoria Judecătorilorne învaţă acestea mai descoperit: că uneori i-a dat pe dînşii Amanitenilor, alteori Moavitenilor, iar alteori Madianiţilor şi celor de alte seminţii, osîndindu-i pentru păgînătate.
Şi a defăimat foarte pe Israil.
Că pe norodul acela mult-vestit - care s-a izbăvit cu prea-slăvire din robia Egiptului, pe care marea l-a văzut şi a fugit, înaintea căruia Iordanul s-a întors înapoi - îl biruiau cu lesnire vrăjmaşii cei megieşi.
60 Şi a lepădat Cortul Silomului (Şilo), lăcaşul întru care a locuit printre oameni.
Acestea ne învaţă începutul Istoriei Împărăţiilor, făcînd pomenire de Eli arhiereul şi de nelegiuirile copiilor lui.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
61 Şi a dat în robie tăria lor, şi frumuseţea lor în mîinile vrăjmaşilor.
„Tărie a lor” şi „frumuseţe” numeşte Chivotul. Şi scoţîndu-l pe acesta spre ajutorul celor de o seminţie cu dînşii, Ofni şi Finees au plătit osîndele nelegiuirii lor, iar Chivotul a fost luat de cei de altă seminţie, care l-au afierosit ca pe o pîrgă lui Dagon, un idol cinstit de ei în locul lui Dumnezeu.
62 Şi a dat sabiei norodul Său, şi moştenirea Sa a trecut-o cu vederea.
Că, pentru covîrşirea nelegiuirii, i-a dat în mîinile neprietenilor. Şi i-a numit pe dînşii „moştenire”, căci prea-multă purtare de grijă au cîştigat de la Dînsul de-a pururea. Aşa i-a numit încă şi marele Moisi, că zice: „S-au făcut parte a Domnului, Iacov - norodul Lui, Israil - funia moştenirii Lui.” Apoi, numără felurile pedepsei:
63 Pe tinerii lor i-a mîncat focul, şi fecioarele lor nu s-au jelit.
64 Preoţii lor în sabie au căzut, şi văduvele lor nu vor plînge.
Că pe aceia i-a dat focului, şi nu s-a făcut obişnuitul plîns pentru dînşii, fiecare îndeletnicindu-se întru relele sale. Iar Ofni şi Finees, preoţii care purtau cu ei Chivotul, au primit junghiere, cei ce trăiesc întru fărădelege învăţîndu-se prin înseşi lucrurile să nu se bizuie pe dumnezeiasca purtare de grijă.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Însă fiii lui Eli erau oameni netrebnici. Ei nu ştiau de Domnul, nici de datoria preoţească faţă de popor. Cînd aducea cineva jertfă, feciorul preotului venea în timpul cînd se fierbea carnea cu o furculiţă în mînă, o vîra în căldare, sau în blid, sau în tavă, sau în oală, şi ce prindea furculiţa, aceea lua feciorul preotului. Aşa făceau ei cu toţi Israiliţii care veneau acolo în Şilo. Şi păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, căci ei depărtau lumea de a mai aduce jertfă Domnului” (Cartea întîi a Împăraţilor, capitolul 2). Drept urmare, Eli şi fiii lui, Ofni şi Finees, au fost ucişi de Dumnezeu, în timpul războiului cu Filistenii, cînd aceştia au răpit şi Chivotul (vezi Cartea întîi a Împăraţilor, capitolul 2 şi 3). Despre aceste întîmplări face pomenire Fericitul Todorit urmîndu-şi tîlcuirea.