[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 89

Rugăciunea lui Moisi, omul lui Dumnezeu.

Unii din scriitori au zis că rugăciunea aceasta ar fi făcut-o marele Moisi, iar alţii că scriitorul ei e Fericitul David, care a alăturat-o dumnezeiescului Moisi. Şi cu adevărat şi Psalmul de faţă s-a scris de Fericitul David, după cum şi ceilalţi toţi. Şi are îndoită proorocie, că mai-nainte vesteşte nu numai primejdiile Iudeilor, ci ne învaţă şi stricăciunea şi curgerea întregii firi omeneşti. Mai-nainte zice încă şi schimbarea în bine şi a acestora, şi a acelora.
Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam.
Că scăparea Iudeilor s-a făcut nu numai în Egipt, ci şi în pustie, şi în vremea lui Iisus Navi, şi în vremea lui Ghedeon, şi a lui Barac, şi a lui Eftae, şi a lui Samson, şi a lui Samuil şi a lui David. Şi, prin Proorocii Săi, Dumnezeul tuturor i-a învrednicit pe dînşii de toată purtarea de grijă, iar cînd aveau împăraţi i-a împărtăşit de tot ajutorul.
Şi toţi oamenii rostesc cuvintele acestea, aducînd aminte lui Dumnezeu feluritele faceri de bine: cum l-a mutat pe Enoh; cum, cînd toţi îmbrăţişaseră viaţa cea fierească, l-a păzit pe dumnezeiescul Noe să fie scînteie a neamului omenesc[COLOR=#800080][1][/COLOR]; cum, după ce l-a ales pe Patriarhul Avraam, printr-însul le-a făgăduit tuturor neamurilor blagoslovenia. Că nu e după cum îndrăznesc să zică oarecari din cei necredincioşi, că Domnul tuturor a venit spre facerea de bine a neamurilor din căinţă[COLOR=#800080][2][/COLOR], ci El a purtat grijă pentru toţi oamenii de-a pururea, mai-nainte de necuprinsa Lui înomenire. Şi proorocia ne-a învăţat să zicem aceasta: „Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam”, că de-a pururea am dobîndit nădejdea cea către Tine, Stăpîne!
2 Mai-nainte de a se face munţii şi de a se zidi pămîntul şi lumea, din veac şi pînă în veac Tu eşti.
Că eşti mai înainte decît toate cele făcute: şi decît munţii, şi decît pămîntul, şi decît toată lumea. Că veşnic eşti şi fără de început şi sfîrşit, nefiind hotărît împrejur cu nici o margine - pentru că acest „Tu eşti” se cuvine să se împreune şi să se înjuge cu „mai-nainte de a se face munţii”.
3 Să nu întorci pe om întru smerenie!
Deci Te rog pe Tine, Cel ce eşti de-a pururea vecuitor, Cel veşnic, Cel ce Te-ai făcut scăpare nouă de-a pururea, să nu ne treci cu vederea cu totul pe noi, care sîntem împresuraţi cu atîtea rele. Că - de vreme ce El a hotărît asupra lui Adam sudori şi osteneli, zicînd: „Întru sudoarea feţei tale vei mînca pîinea ta, pînă cînd te vei întoarce în pămîntul dintru care te-ai luat, că pămînt eşti şi în pămînt te vei duce” - pentru aceasta proorocescul cuvînt potrivit ne învaţă a ne ruga să nu ne întoarcem nicidecum întru smerenie şi întru ticăloşia cea însortită nouă. Încă şi Iudeii, fiind siliţi a robi, aduc rugăciunea aceasta, tînguind prădarea şi robia.
Şi ai zis: Întoarceţi-vă, fiii oamenilor!
Iar Achila, aşa: „Şi vei zice: Să vă întoarceţi, fiii oamenilor!” Nu în zadar – zice – ne rugăm, ci ştiind arătat că vei primi rugăciunile noastre şi vei face nouă schimbare a relelor acestea de faţă, sfătuindu-ne să ne întoarcem şi să părăsim răutatea de mai-nainte.
4 Că o mie de ani - înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua cea de ieri care a trecut şi ca straja în noapte.
Înţelegerea graiurilor este împletită, că a împreunat acest stih cu al doilea dinainte, vrînd să zică aşa: „Să nu întorci pe om întru smerenie, că o mie de ani - înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja în noapte”; iar acest „Şi ai zis: Întoarceţi-vă, fiii oamenilor!” este adăugat cu vîrîre în mijloc (adică parenteji[COLOR=#800080][3][/COLOR]). Şi zice că viaţa oamenilor este puţină şi dureroasă foarte, iar la Tine, Cel de-a pururea vecuitor şi veşnic, şi numărul cel de o mie de ani se aseamănă cu o zi, iar mai vîrtos cu cea mai mică parte a nopţii. Că „strajă de noapte” a numit a patra parte a nopţii, cei ce li se încredinţa a străjui despărţind-o pe aceasta în patru. Şi întru a patra strajă a venit şi Domnul către Apostoli.
5 Nimicnicie vor fi socotiţi anii lor.
Zice: Întru prea-îndelungată vreme i-ai înjugat pe dînşii cu ticăloşia aceasta. Şi însemnează lepădarea Iudeilor de după Patima Mîntuitorului nostru şi lipsirea de dumnezeiasca Pronie, zicînd că nu va fi după puţină vreme, ci după multă.
Dimineaţa ca iarba va trece.
6 Dimineaţa va înflori şi va trece, seara va cădea, învîrtoşa-se-va şi se va usca.
Că Iudeii - după ce s-au învrednicit de dumnezeiasca grijire, şi au înflorit, şi au odrăslit şi au dobîndit multă strălucire - nevrînd a-i da rod copt lucrătorului de pămînt, ci învîrtoşînd inima, s-au uscat îndată desăvîrşit, fiindcă nu s-au mai împărtăşit de adăparea mai dinainte. Iar „dimineaţă” numeşte începutul grijirii Iudeilor, iar „seară” încetarea dumnezeieştii purtări de grijă, de care s-au dezgolit după Cruce, că împotriva lui Dumnezeu şi Mîntuitorului au ridicat Crucea. Şi acest lucru îl zice prin cele de aici înainte:
7 Că am lipsit întru urgia Ta, şi întru mînia Ta ne-am tulburat.
Acestea sînt potrivite atît Iudeilor, cît şi tuturor oamenilor: pentru că şi firea oamenilor, plătind osînde pentru nelegiuire, s-a supus sub primejdii şi se împresoară cu întreite valuri de multe feluri; şi Iudeii, pentru răutate, au căzut din socoteala cea slobodă, precum mulţi dintre oameni şi-au săpat loru-şi groapă prin necredinţă, că zice: „Groapă au săpat şi au deschis, şi vor cădea în groapa pe care au făcut-o.”

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Dumnezeu a vrut mai întîi să stingă de tot omenirea, pentru covîrşirea răutăţii ei. Dacă nu a făcut-o, asta se datorează dreptului Noe, prin care Ziditorul a toate a pus încă o dată începătură neamului omenesc.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Din părere de rău, din „remuşcare” pentru că ar fi lipsit omenirea de ajutor şi îndrumare.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]„Adăugare”, din elinescul „parathesis”.