[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 92

Laudă cîntării lui David. Nescris deasupra la Evrei.

Acest „nescris-deasupra la Evrei” nu este în Exapla, nici la Evsevie. Şi Psalmul mai-nainte vesteşte schimbarea oamenilor, că Dumnezeu este neprefăcut şi neschimbat, aflîndu-Se de-a pururea tot aşa şi într-acelaşi chip: căci nu împărăţeşte pentru o vreme, iar mai tîrziu nu are împărăţia, ci din fire este de-a pururea Împărat. Dar acest lucru nu s-a arătat oamenilor dintotdeauna şi, necunoscîndu-L pe Dînsul prea multă vreme, cei mai mulţi aduceau idolilor slujba cuvenită lui Dumnezeu. Iar după înomenirea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru, cunoştinţa de Dumnezeu a strălucit ca o lumină în toată lumea, că „El este lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Deci pentru aceasta zice mintea cea proorocească, mai-nainte văzînd:
Domnul S-a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat.
Că - de vreme ce Patima Lui s-a arătat lucru de întristare celor ce ştiau rodul care avea să răsară dintr-însa, după cum strigă Proorocul: „Şi L-am văzut pe El, şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Îi era ne-cinstit, lipsind mai mult decît al fiilor oamenilor”, iar după Naşterea din Fecioară, şi după Crucea suferită de bună voie şi după Înălţarea la ceruri, a slobozit razele cele cuvenite lui Dumnezeu - după cuviinţă strigă Proorocul: „Domnul S-a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat.” Că nu le-a luat pe cele pe care nu le-a avut, ci le-a arătat pe acelea pe care le avea. Aşa zice şi către Tatăl Său: „Părinte, proslăveşte-Mă cu slava pe care o aveam la Tine mai-nainte de a se face lumea”, nu pentru că ar fi fost neslăvit după înomenire, ci ca să se mărturisească acest cuvînt, adică: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit, pe Dînsul ascultaţi-L!”
Îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a încins,
Dumnezeiescul Pavel ne-a învăţat arătat că Hristos este Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu. Deci zice că nu de altundeva a primit puterea, pe care mai-nainte nu ar fi avut-o, ci că a folosit a Sa putere asupra războinicilor. Şi cuvîntul cel proorocesc Îl închipuie pe Dînsul ca pe un împărat care se îmbracă cu într-armare împărătească, şi încinge brîu şi se luptă împotriva războinicilor. Apoi, arată isprăvile făcute de aici încolo:
că a întărit lumea, care nu se va clăti.
Zice: A arătat lumea întemeiată, şi întărită de adevărul dumnezeieştii cunoştinţe de Dumnezeu şi izbăvită de înşelăciunea minciunii. Că oamenii nu se mai închină acum unor dumnezei, iar mai tîrziu altora, ci aduc cinstea inchinăciunii adevăratului Dumnezeu.
2 Gata este scaunul Tău de atunci, din veac eşti Tu.
Zice: Nu acum ai primit hirotonia împărăţiei, ci pururea-vecuitoare ai stăpînirea şi veşnică împărăţia. Şi pentru împărăţie a zis şi în Psalmul 44: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului”; iar neschimbarea şi neprefacerea Lui ne-a învăţat în Psalmul 101, în care zice: „Tu acelaşi eşti, şi anii Tăi nu se vor împuţina.” Că, deşi Te-ai făcut om, nu Te-ai lipsit de dumnezeire, nici nu Te-ai despărţit de Tatăl sau de Preasfîntul Duh, că o Fiinţă este a Preacuratei Treimi, o Împărăţie şi o Domnie. Iar Fericitul Pavel a potrivit amîndouă mărturiile acestea la Stăpînul Hristos.
3 Ridicat-au rîurile, Doamne, ridicat-au rîurile glasurile lor, ridica-vor rîurile frecările lor.
„Rîuri” îi numeşte pe dumnezeieştii Apostoli şi pe cei ce au primit propovedania după aceea, că aceştia au adus oamenilor toată adăparea, ca nişte rîuri. Aşa i-a numit pe dînşii şi Fericitul Avacum: „De rîuri se va desface pămîntul”, adică se va despărţi şi va primi adăparea. Aşa a zis şi Domnul: „Cel ce crede întru Mine, rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui, după cum a zis Scriptura.” Deci „rîurile” acestea şi-au ridicat glasurile, propovăduind dumnezeieştile dogme în vremea călătoriilor lor. Şi „frecări” a numit cărările: că, de vreme ce apele au fire să frece pămîntul supus lor, lucrîndu-şi astfel calea, după cuviinţă frecare a rîurilor a numit călătoria. Că cei ce au crezut întîi propovedania au gătit calea celor următori şi au făcut lor învăţătura neostenicioasă şi fără de trudă.
4 De glasuri de ape multe, minunate sînt înălţările mării.
Căci - cînd rîurile cele mari intră în mare şi opresc năvălirea valurilor asupra nisipurilor, mai mult se umflă valurile din lovirea curgerilor rîurilor – tot aşa, şi cînd dulcea şi buna de băut învăţătură a Apostolilor s-a vărsat în marea cea sărată şi amară a lumii, s-a făcut furtună şi undele s-au ridicat unele peste altele. Aceasta o prooroceşte şi Fericitul Avacum, că - după ce a zis: „De rîuri se va desface pămîntul, vedea-Te-vor pe Tine şi se vor chinui noroadele, risipind apele călătoriei” - a adăugat: „Dat-a adîncul glasul său, înălţimea nălucirile sale”. De o asemenea furtună s-a umplut toată cetatea, că al Însuşi Domnului este glasul: „N-am venit să aduc pace în lume, ci sabie, ca să despart pe om de vecinul lui, pe fiu de tatăl lui, pe fiică de mumă-sa, pe noră de soacră-sa.” Ci începutul propovedaniei era tulburat, iar acum Stăpînul mării a certat viforul, şi ea a stat întru linişte, şi s-au domolit undele ei şi s-a făcut alinare mare.
Minunat este întru cele înalte Domnul.
Iar Achila, aşa: „Prea-mare este întru înălţime Domnul.” Şi foarte cu potrivire a adăugat stihul lîngă cele zise, arătînd vîrtutea Celui ce face acestea: că prea-mare este, şi prea-înalt, şi Domn şi Care are putere nici măsurată cu limba, nici ajunsă de minte. Iar „înalţi” numeşte pe Patriarhii cei mari, şi pe Prooroci, şi pe Sfinţiţii Apostoli şi pe toţi cei asemenea acestora.
5 Mărturiile Tale s-au încredinţat foarte.
Pe acestea toate, de demult le-ai mai-nainte vestit şi mai-nainte le-ai propovăduit prin Sfinţii Tăi Prooroci, şi adevărul s-a arătat prin mărturia lucrurilor. Bună este încă şi adăugirea lui „foarte”, în loc de: Nici cît de puţin nu e cu putinţă a vedea minciună întru proorocii, ci toate cele acum văzute s-au mai-nainte grăit cu de-amănuntul.
Casei Tale se cuvine sfinţenie, Doamne, întru lungime de zile.
Iar lucrul mai mare decît orice şi mai bun decît toate bunătăţile e că desfătarea celor dăruite nu este vremelnică, nici cu oarecare vremi hotărîtă, ca slujba Iudeilor, ci netrecătoare, şi statornică şi veşnică, fiindcă acestea sînt potrivite şi cuviincioase „casei”, adică Bisericii Tale. Iar dumnezeiescul Pavel a numit „casă a lui Dumnezeu” adunarea credincioşilor, căreia Proorocul a zis că i se cuvine sfinţenia. Deci ni se cuvine nouă, după sfătuirea apostolească, a ne curăţi de toată întinăciunea trupului şi a duhului şi a săvîrşi sfinţenia întru frica lui Dumnezeu, ca, făcîndu-ne casă vrednică a lui Dumnezeu, să-L primim înlăuntrul nostru pe Locuitorul cel veşnic.