[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 101

Rugăciunea săracului cînd se va mîhni şi înaintea Domnului îşi va vărsa rugăciunea sa.

Psalmul acesta are proorocii ale ticăloşiei norodului Iudeilor în Babilon şi ale întoarcerii de acolo, dar totodată mai-nainte vesteşte chemarea şi mîntuirea neamurilor. Şi se potriveşte încă oricui se luptă cu oarecari primejdii şi se roagă a dobîndi dumnezeiescul ajutor, că „sărac” numeşte pe cel ce are trebuinţă de dumnezeiasca purtare de grijă.
Doamne, auzi rugăciunea mea, şi strigarea mea la Tine să fie!
Primeşte rugăciunea mea – o Stăpîne! – şi dă-i ajutorul Tău celui ce se roagă cu jale! Pentru că Simmah a numit „strigarea” „tînguire”.
2 Să nu întorci faţa Ta de la mine,
Milostiv fă-Te mie, şi dezleagă şi lasă mînierea cea de asupra mea!
ori în ce zi mă necăjesc, pleacă urechea Ta către mine, ori în ce zi Te voi chema, degrabă auzi-mă!
Şi graiurile acestea ale Psalmului arată că proorocia este povestirea lucrurilor ce aveau să fie, iar nu a celor făcute. Că – de vreme ce norodul era întru multă bună-norocire şi strălucire întru împărăţia dumnezeiescului David – după cuviinţă Proorocul aduce rugăciunea folosind faţa acelora, şi se roagă a dobîndi dumnezeiasca Pronie cînd ar fi venit vremea acestui lucru.
3 Că au lipsit ca fumul zilele mele, şi oasele mele ca o uscăciune s-au uscat.
De aici, povesteşte ca pe nişte făcute primejdiile ce aveau să fie, după a lor osebire, şi zice că vremea vieţii lui s-a cheltuit precum fumul şi trupul lui s-a făcut tăciune uscat de mîhnire, ars ca de oarecare năpădire a focului. Că aşa a tălmăcit şi Achila: „Şi oasele mele s-au ars şi s-au pîrlit ca o ardere.”
4 Rănitu-m-am ca iarba şi s-a uscat inima mea,
Că încă şi asemenea ierbii m-am stins şi am pierdut floarea mai dinainte.
că am uitat a mînca pîinea mea.
5 De glasul suspinului meu, s-a lipit osul meu de carnea mea.
Că am lepădat pofta a toată hrana şi m-am golit desăvîrşit de buna pătimire mai dinainte, fiindcă, topindu-se de mîhnire, trupul meu s-a cheltuit de tot şi pe oasele goale am numai pielea singură. „Iar pîinea sufletului nostru este cuvîntul lui Dumnezeu: că, precum pîinea materialnică hrăneşte trupul, aşa şi cuvîntul cel din cer fiinţa sufletului. Şi aceasta este pîinea de care Hristos, dînd rugăciunea Apostolilor, zicea: «Pîinea noastră cea de-a pururea dă-ne-o nouă astăzi!» Deci această pîine a uitat a o mînca, adică a o lucra, că mîncarea pîinii celei gîndite este totodată lucrarea ei. Şi Domnul arată aceasta, cînd zice Apostolilor Săi: «Lucraţi nu mîncarea care piere, ci care rămîne întru viaţa veşnică!» Inima celui ce nu mănîncă această pîine se usucă, rănindu-se ca iarba. Şi cum se răneşte şi se usucă iarba? Cînd ploaia nu se sloboade peste dînsa. La fel şi inima, cînd va boli cu lipsa cuvîntului lui Dumnezeu, atunci se răneşte şi se usucă, neputînd să odrăslească floarea faptei bune.”
6 Asemănatu-m-am cu pelicanul de pustie, făcutu-m-am ca şi corbul de noapte în casă nelocuită.
7 Privegheat-am şi m-am făcut ca o pasăre ce stă singură pe casă.
Vrînd să arate primejdiile, foloseşte multe asemănări potrivite, şi prin păsările zise arată frica şi pustiirea de Purtătorul de grijă. Că pasărea, de îngrijire, goneşte de la dînsa somnul, iar corbul de noapte, fugind de casele locuite, aleargă către cele pustii şi părăsite. Căci, în loc de „case nelocuite”, Simmah a zis: „surpături”. Tot aşa, şi pelicanul petrece în pustietăţi.
8 Toată ziua mă ocărau vrăjmaşii mei, şi cei ce mă lăudau asupra mea se jurau.
Cu totul de rîs m-am făcut vrăjmaşilor mei. Şi eu, cel ce oarecînd eram dorit şi strălucit, acum m-am făcut jurămînt celor ce altădată mă lăudau, că asupra primejdiilor mele se jurau, zicînd: „Să nu pătimesc cele cumplite pe care le-a pătimit acela!”
9 Că cenuşa ca pîinea am mîncat-o, şi băutura mea cu plîngere am mestecat-o
10 din pricina urgiei Tale şi a mîniei Tale.
Pe acestea le-a zis şi Psalmul 79: „Ne vei hrăni pe noi cu pîine de lacrimi şi ne vei adăpa cu lacrimi întru măsură.” Iar prin acestea arată covîrşirea chinuirii, că, dacă vremea hranei era plină de chin, cu atît mai mult cealaltă vreme nu era slobodă de acesta. Şi – zice – sînt împresurat cu relele acestea, căci Tu – o Stăpîne! – Ţi-ai pornit urgia asupra mea.
Că, înălţîndu-mă, m-ai surpat.
Că, înalt şi strălucit arătîndu-mă pe mine înaintea tuturor, de năprasnă m-ai lepădat. Fiindcă pe acest „m-ai surpat” l-a pus din metafora celor ce se ridică la oarece înălţime şi se trîntesc de pămînt.
11 Zilele mele ca umbra s-au plecat, şi eu ca iarba m-am uscat.
Mă aflu – zice – chiar lîngă apusurile vieţii, şi mă asemăn umbrei ce se pleacă şi de aici se sfîrşeşte, şi am urmat uscăciunea ierbii, care cheamă mîinile secerătorilor.
12 Iar Tu, Doamne, în veac rămîi, şi pomenirea Ta în neam şi în neam.
Ci eu am şi firea într-acest fel, şi încă m-am înjugat cu atîtea primejdii, iar Tu, fiind de-a pururea vecuitor şi veşnic, mi-ai fi dat cu lesnire oarecare schimbare a relelor de faţă. Că aceasta o şi adaugă:
13 Tu, sculîndu-Te, vei milui Sionul, că vremea este a Te milostivi spre dînsul, că a venit vremea.
Zice: Dă primejdiei schimbarea spre bine, că vremea cere mila! Şi însemnează prin aceasta sfîrşitul pedepsei hotărîte întru şaptezeci de ani. Aşa se roagă şi minunatul Daniil, după ce numără vremea robiei. Cu acestea împreună-glăsuiesc şi graiurile cîntării de laudă celei duhovniceşti, „că vremea este a Te milostivi spre dînsul, că a venit vremea.”
14 Că bine au voit robii Tăi, de pietrele lui şi de ţărîna lui le va fi milă.
Că Sionul ne este nouă întreit dorit, măcar de este şi foarte pustiu, şi vrednice de iubit ne sînt şi pietrele cele risipite, iar pomenirea ţărînei celei făcute din surpare trezeşte întru noi milostivirea,
15 Şi se vor teme neamurile de numele Domnului, şi toţi împăraţii pămîntului de mărirea Ta.
Că, văzînd întoarcerea noastră şi zidirea cetăţii, cei ce au văzut primejdiile noastre mai dinainte - şi împăraţii, şi stăpînitorii, şi supuşii - se vor minuna toţi de puterea Ta şi, temîndu-se, vor crede că numai Tu eşti Dumnezeu. Însă acest lucru s-a făcut cu adevărat doar după înomenirea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru. Că, după chemarea înapoi a Iudeilor din Babilon, locuitorii de prin prejur s-au minunat, ce-i drept, de lucrul făcut, dar erau atît de departe de a crede Dumnezeului tuturor, că au ridicat deodată războiul asupra lor. Ci aici cuvîntul mai-nainte vesteşte schimbarea tuturor neamurilor şi a împăraţilor, dintru care, pe unele le vedem făcute, iar pe altele le nădăjduim că vor fi, fiindcă zice dumnezeiescul Apostol că „încă nu le vedem pe toate supuse Lui”, învăţîndu-ne totodată că „Lui se va pleca tot genunchiul, şi al celor cereşti, şi al celor pămînteşti, şi al celor dedesubt.”
16 Că va zidi Domnul Sionul şi Se va arăta întru mărirea Sa.
Că – de vreme ce aceia care nu cunoşteau dumnezeieştile iconomii socoteau robia Iudeilor şi pustiirea Ierusalimului neputinţă a lui Dumnezeu – după cuviinţă a numit înnoirea cetăţii „mărire a lui Dumnezeu”, în loc de: După ce va zidi iarăşi Sionul, toţi vor vedea pe Dumnezeul tuturor întru slava dinainte.
17 Căutat-a spre rugăciunea celor smeriţi, şi n-a defăimat cererea lor.
Că nu i-a defăimat ca pe nişte robi şi supuşi, ci le-a primit rugăciunea şi le-a dat slobozenia.
18 Să se scrie aceasta întru neamul ce vine, şi norodul ce se zideşte va lăuda pe Domnul.
Zice: Vom scrie în carte şi această facere de bine, întru de-a pururea pomenire, ca şi cei ce vor fi să înveţe a Ta iubire de oameni. Iar „norod ce se zideşte” îl numeşte pe cel adunat din neamuri, pentru care zice şi Fericitul Pavel: „... de este întru Hristos oarecare zidire nouă.” Încă şi însuşi dumnezeiescul David a zis în Psalmul 21: „Vestise-va Domnului neamul ce vine, şi vor vesti dreptatea Lui norodului ce se va naşte, pe care l-a făcut Domnul.” Norodul acesta, care este învăţat şi cele vechi, şi cele noi, trimite Mîntuitorului Dumnezeu lauda cea cuviincioasă.
19 Că a privit dintru înălţimea cea sfîntă a Lui Domnul, din cer pe pămînt a căutat,
20 să audă suspinul celor ferecaţi şi să dezlege pe fiii celor omorîţi,