[patinina34]

4 Cel ce faci pe Îngerii Tăi duhuri, şi pe slujitorii Tăi foc arzînd;
L-a arătat pe El că este ziditor nu numai al celor văzute, ci şi al celor nevăzute. Iar „duhuri” şi „foc” i-a numit pe aceiaşi, prin amîndouă învăţîndu-ne vîrtutea şi grăbnicia lor, că iute este firea duhului şi tare lucrarea focului. Şi, folosindu-i pe Îngeri ca slujitori, Dumnezeul tuturor face bine celor vrednici, şi munceşte pe cei împotrivnici. Pentru aceasta a şi pomenit focul, însemnînd lucrarea cea mîntuitoare.
5 Cel ce întemeiezi pămîntul peste întărirea lui,
Iar Achila şi Simmah: „peste şederea lui”.
şi nu se va pleca în veacul veacului.
Pentru că, întemeindu-l pe dînsul peste sine însuşi, i-a dat lui nemişcarea, şi aşa va ramîne cîtă vreme va voi El. Aşa zice şi aiurea: „Cel ce spînzuri pămîntul pe nimic.”
6Adîncul ca o haină este îmbrăcămintea lui.
Pe acest „lui”, nu îl pune la altcineva, ci la pămînt, că aşa a tălmăcit şi Achila, şi Teodotion: „Cu adîncul ca şi cu o îmbrăcăminte l-ai îmbrăcat (adică pămîntul).” Iar dumnezeiasca Scripturănumeşte „adînc” firea cea umedă. Aşa a zis şi Fericitul Moisi întru începutul zidirii: „Iar pămîntul era nevăzut şi negătit, şi întuneric era deasupra adîncului.” Deci – de vreme ce pămîntul este înconjurat cu ape de pretutindeni, şi noianurile cele mari şi neînotate îi sînt margini, iar prin mijloc sînt altele mai multe care îl taie - după cuviinţă a zis că adîncul este ca o haină asupra pămîntului.
Peste munţi vor sta ape.
7 De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa.
8 Se suie munţii şi se pogoară cîmpii în locul întru care i-ai întemeiat pe dînşii.
Prin toate, ne învaţă purtarea de grijă a lui Dumnezeu care ocîrmuieşte zidirea: că pentru aceasta marea, cu valuri precum vîrfurile munţilor, nu năvăleşte peste uscat şi, precum noi ne îngrozim de tunet, aşa se teme aceea de hotarul pus ei. Iar acest „peste munţi vor sta ape” e în loc de: „ca un munte a stătut”; iar „se suie munţii”, în loc de: „ca nişte munţi”.
9 Hotar ai pus pe care nu-l vor trece, nici se vor întoarce să acopere pămîntul.
Marea se ruşinează de nisip, şi - turbîndu-se pînă la acela, dar oprindu-se cu dumnezeiescul hotar ca şi cu un frîu - se trage iarăşi înapoi şi îndărăt se duce.
10 Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape;
Apoi, arată trebuinţa acestora:
11 adăpa-se-vor toate fiarele ţarinii, aştepta-vor colunii[COLOR=#800080][1][/COLOR] întru setea lor.
12 Peste acestea, păsările cerului se vor sălăşlui, din mijlocul pietrelor vor da glas.
Şi acesta este prea-mare semn al dumnezeieştii Pronii, ca să împlinească nu numai trebuinţa oamenilor, ci şi a dobitoacelor. Pentru aceasta, tăind munţii, a meşteşugit treceri apelor, ca nu numai oamenii să aibă cu îndestulare apele izvoarelor, ci şi neamurile jivinelor pămînteşti şi ale celor zburătoare prin aer. Iar pe acest „aştepta-vor colunii întru setea lor”, Simmah l-a tălmăcit aşa: „Răcori-se-va colunul întru setea lui.”
13 Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pămîntul.
Că nu numai dedesubt izvorăşte şi găteşte firea apelor, ci şi de sus aduce adăparea prin nori. Apoi, arată folosul care se iveşte de aici:
14 Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi păşune spre slujba oamenilor, ca să scoată pîine din pămînt.
Că răsare iarbă şi hrăneşte dobitoacele ce sînt făcute spre slujba oamenilor. Se hrănesc însă şi roadele prin ploi, şi se coc şi se aduc oamenilor. Aceasta a zis şi întru alt Psalm: „Oamenii şi dobitoacele vei mîntui, Doamne!” Deci, pentru trebuinţa oamenilor, şi dobitoacele dobîndesc această purtare de grijă.
15 Şi vinul veseleşte inima omului, ca să veselească faţa cu untdelemn, şi pîinea inima omului o întăreşte.
Iar Simmah a zis mai descoperit: „Cel ce odrăsleşte iarbă dobitoacelor şi păşune spre slujba oamenilor, ca să răsară hrană din pămînt: şi vinul să veselească inima omului, să strălucească faţa lui cu untdelemn, şi pîinea să întărească inima omului.” Că – zice – spre aceasta Dumnezeul tuturor îi dă pămîntului ploi totdeauna, ca să odrăslească roduri de tot felul, şi cu pîine să întărească şi să hrănească firea oamenilor, cu vin să-i veselească şi mai dulce să le facă viaţa, iar cu untdelemn să-i hrănească nu numai din lăuntru, ci să le strălucească trupurile şi pe dinafară.
16 Sătura-se-vor lemnele cîmpului,
Iar Evreulşi ceilalţi au pus: „lemnele Domnului”. Că, după ce a vorbit pentru lemnele cele roditoare, de nevoie le pomeneşte şi pe cele neroditoare, ca pe unele ce împlinesc şi ele trebuinţele oamenilor. Pentru aceasta le-a şi numit „ale Domnului”, ca pe unele răsărite de la sine, iar nu lucrate şi răsădite cu mîna, ci odrăslite cu dumnezeiescul cuvînt. Pentru aceea a şi adăugat:
cedrii Libanului, pe care i-ai răsădit.
Că săditori ai acestora nu au fost niscareva grijitori de păduri, ci dumnezeiescul cuvînt a împodobit vîrfurile munţilor cu desişuri. Însă, pomenind Libanul şi cedrii săi ca pe un vestit, prin aceştia a arătat şi ceilalţi munţi şi lemne.
17 Acolo păsările se vor încuiba, lăcaşul erodiului[COLOR=#800080][2][/COLOR]le povăţuieşte pe ele.
Iar Achila, aşa: „Acolo păsările îşi vor face cuiburi, brazii sînt casă erodiului”; iar Simmah: „Acolo păsările vor face cuiburi, coruiului[COLOR=#800080][3][/COLOR]bradul îi este locuinţa.” Pentru că lemnele acestea dau altă trebuinţă oamenilor, şi alta păsărilor: că oamenilor le folosesc spre facere de case, iar sălăşluirile păsărilor chiar ele le primesc.
18 Munţii cei înalţi - cerbilor, piatra – scăparea iepurilor.
Purtarea Ta de grijă – zice – nu trece cu vederea nici o jivină, ci cerbilor le-ai dat petrecere prin vîrfurile munţilor, iar celor mai mici din jivine - ascunzătorile şi peşterile pietrelor.
19 Făcut-ai luna spre vremi,
După ce a vorbit pentru toate cele de pe pămînt, şi după ce a arătat zidirea firilor celor nevăzute şi facerea cerurilor, face pomenire şi pentru luminători, care s-au făcut în ziua a patra. Şi zice că luna a fost zidită pentru învăţătura şi cunoaşterea vremilor, pentru că schimbările ei fac să se măsoare timpul, ea crescînd şi micşorîndu-se întru acelaşi număr de zile.
soarele şi-a cunoscut apusul său.
Nefiind însufleţit, nici vorbind, ci călătorind după dumnezeiescul hotar, soarele face ziua arătîndu-se, şi face noaptea ascunzîndu-se, şi are de-a pururea acelaşi drum şi păzeşte măsurile.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]colun - măgar sălbatic

[COLOR=#800080][2][/COLOR]erodiu - egretă

[COLOR=#800080][3][/COLOR]coroi, şoim