[patinina34]

94 Al Tău sînt eu, mîntuieşte-mă, că îndreptările Tale am căutat!
Nu toţi putem grăi glasul acesta, că cel ce este rob al păcatului minte dacă se numeşte pe sine rob al lui Dumnezeu; că, de ce se biruieşte cineva, acelora le şi este rob. Deci, dacă ne izbăvim de acestea şi îmbrăţişăm dumnezeieştile legi, atunci putem grăi glasul acesta.
95 Pe mine m-au aşteptat păcătoşii să mă piardă, mărturiile Tale am înţeles.
Pe acest „aşteptat”, Simmah şi Teodotion l-au zis: „au nădăjduit”, adică: Aceia au nădăjduit să mă dea morţii, iar eu, luînd aminte la mărturiile Tale, culegeam de aici viaţa ca pe un rod.
96 A tot sfîrşitul am văzut sfîrşit, desfătată este porunca Ta foarte.
Iar Simmah, aşa: „A toată facerea am văzut marginea, largă este porunca Ta foarte.” Zice: Toate cele omeneşti - şi bogăţie, şi avuţie, şi silnicie, şi domnie, şi voievozi, şi tirănii şi împărăţii - au sfîrşit, şi încă sfîrşit grabnic, iar porunca Ta este lată şi nepieritoare, şi celor ce o păzesc le pricinuieşte viaţa cea nemărginită şi veşnică şi bunătăţile acelea care nu suferă nici o schimbare.
97 Cît am iubit legea Ta, Doamne, toată ziua gîndirea mea este!
Nu tot cel ce împlineşte dumnezeiasca Legeo împlineşte pe aceasta iubind-o, ci unii - de temere şi de frica muncii, alţii - vînînd slava de la oameni, iar adevăraţii iubitori ai faptei bune se sîrguiesc a împlini dumnezeieştile porunci pentru dragostea către cele bune.
98 Mai mult decît pe vrăjmaşii mei m-ai înţelepţit cu porunca Ta, că în veac a mea este.
După ce a mărturisit că iubeşte fierbinte dumnezeiasca Lege, Proorocul aruncă totul la dumnezeiescul dar, că zice: Primind de la Tine înţelepciunea şi cunoştinţa, am îndrăgit a Ta Lege, că mi-ai dat mai multă ştiinţă decît vrăjmaşilor. Pentru aceasta, aceia se sîrguiesc a mă ucide, iar eu nu sufăr nici a izbîndi celor ce mă nedreptăţesc, fiindcă nălucesc[COLOR=#800080][5][/COLOR]cîştigul cel veşnic al faptei bune.
99 Mai mult decît cei ce mă învaţă am priceput, că mărturiile Tale cugetarea mea sînt.
100 Mai mult decît cei bătrîni am priceput, că poruncile Tale am căutat.
Lucrul osebit al împăraţilor este să înveţe, iar osebirea celor supuşi este a învăţa. A împărăţit Saul, şi era mai bătrîn cu vremea, dar nici stăpînia împărăţiei, nici vîrsta nu l-a făcut să se înţelepţească, ci poftea a-l ucide pe făcătorul de bine. Iar marele David, rînduit fiind împreună cu cei supuşi şi tînăr cu vîrsta, a iubit filosofia şi n-a suferit nici a face nedreptate cuiva, nici a-i munci pe cei ce îl nedreptăţeau.
101 Despre toată calea rea am oprit picioarele mele, ca să păzesc cuvintele Tale.
Că nu este cu putinţă a umbla pe două căi deodată - pe a înverşunării şi pe a întregii înţelepciuni, pe a dreptăţii şi pe a nedreptăţii - ci se cade a fugi de cele împotrivnice şi a călători pe calea cea dreaptă, că aşa va fi cu putinţă a ne face păzitori ai dumnezeieştilor cuvinte.
102 De la judecăţile Tale nu m-am abătut, că Tu ai pus mie lege.
Că, ştiindu-Te pe Tine puitor de lege al acestora, le îmbrăţişam pe dînsele cu toată dragostea.
103 Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decît mierea, gurii mele!
Că dulceaţa mierii nu îndulceşte simţirea gurii mele aşa precum veseleşte sufletul meu cugetarea cuvintelor Tale. Că pe „gîtlej” l-a pus ca pe cel ce este organ al glasului, iar prin glas este cugetarea şi, întrebuinţîndu-le pe acestea, de aici dobîndeşte sufletul folosul.
104 Din poruncile Tale am înţeles, pentru aceasta am urît toată calea nedreptăţii.
Că, după ce am înţeles cu ce eşti mulţumit, m-am întors despre toate felurile răutăţii.
105 Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele.
Că, luminîndu-mă cu LegeaTa ca şi cu o făclie, nu umblu întru întuneric. Ni se cuvine însă a şti că Legeas-a numit „făclie”, iar Mîntuitorul şi Domnul nostru – „Soare” al dreptăţii: că aceea, ca oarecare făclie, de abia a strălucit un neam, iar Acela a luminat toată lumea. Aşa l-a numit Stăpînul Hristos şi pe dumnezeiescul Ioan: „luminător”, care s-a arătat Iudeilor fiind încă noapte, iar apoi a răsărit şi „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”; iar pe Sfinţiţii Apostoli i-a numit „lumină”, ca pe cei ce s-au împărtăşit de Lumina aceea şi i-au luminat pe toţi oamenii prin aceeaşi învăţătură.
106 Juratu-m-am şi am pus să păzesc judecăţile dreptăţii Tale.
„Jurămînt” a numit judecata cea întemeiată a sufletului, fiindcă cu jurămînt se întăresc cele mai multe din lucruri.
107 Smeritu-m-am pînă în sfîrşit, Doamne, viază-mă după cuvîntul Tău!
Nu aşa prost a zis că s-a smerit, ci cum că s-a smerit „pînă în sfîrşit”, şi – cu toate că era împărat şi Prooroc, şi avea îndrăzneala cea din fapta bună, şi era bogat şi biruia pe vrăjmaşi - n-a suferit niciodată a se bizui nici înţelepciunii, nici vitejiei, nici dreptăţii, ci le socotea pe acestea daruri ale dumnezeiescului dar. Încă şi viaţă cerînd de la Cel ce poate să-i dea, n-o cere nehotărît, ci pe aceea cuvîntătoare, pe aceea după Lege, pe aceea strălucită cu dumnezeiasca Lege.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Cugetul” şi „înţelesul”, cum am mai zis.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Fericitul Teodorit a înfruntat cumplite erezii: cea a lui Arie, cea a lui Nestorie, cea a lui Marcion. La rîndul nostru, noi avem a da piept cu „erezia ereziilor” (Cuviosul Iustin Popovici), purtînd numele de „ecumenism”.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Pentru că s-a rugat Dumnezeului tuturor împotriva voinţei împăratului Darius, Daniil a fost aruncat în groapa cu lei, de unde, prin dumnezeiasca purtare de grijă, a scăpat nevătămat (vezi Daniil, capitolul 6).

[COLOR=#800080][4][/COLOR]din cercare, din „experienţă”

[COLOR=#800080][5][/COLOR]bănuiesc, întrevăd