[patinina34]

1
[SIZE=5]Sfânta Scriptură şi, în special, Evangheliile în serviciul divin, ca mijloc de edificare morală pentru creştini[/SIZE]


1. Prin bărbaţii aleşi, insuflaţi de Duhul Sfânt, Dumnezeu şi-a descoperit întreaga Sa vistierie de bunătăţi, menit să îmbunătăţească traiul omului, şi să-l facă mulţumit şi fericit atât în viaţa aceasta, cât şi în viaţa cea viitoare. Această descoperire a bunătăţilor Sale a făcut-o Dumnezeu în Sfânta Scriptură.
Ca omul să se poată împărtăşi de bunătăţile dumnezeieşti, cuprinse în Sfânta Scriptură, Dumnezeu a întocmit încă din Testamentul Vechi, prin alesul Său Moise, anumite zile, în care, mai vârtos, bunătăţile Sale să se reverse asupra tuturor care vor voi să le primească. Aceste zile sunt: Sâmbetele şi anumite Sărbători, care la vremea cuvenită s-au trecut şi în Testamentul Nou în Duminici şi Sărbători creştineşti.
În Testamentul Vechi, în zilele de Sâmbătă şi de Sărbători, după întocmirea dumnezeiască, se aduna poporul, întâi la Cortul mărturiei, mai târziu la Biserică şi în Sinagogi şi, în schimbul rugăciunilor şi a jertfelor, ce aducea lui Dumnezeu, primea darurile dumnezeieşti, cuprinse în Sfânta Scriptură, adică asculta citirea Sfintei Scripturi.
Deoarece Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi nu se putea citi şi asculta toată dintr-odată, într-o lectură continuă, înţelepciunea Sfântului Duh a orânduit ca să se citească cu întreruperi, în părţi mai mari sau mai mici, ca să nu obosească nici cititorul şi nici ascultătorii. Împărţirea aceasta s-a întocmit aşa, ca timp de un an să se citească şi, deci, să se şi asculte întreaga Sfântă Scriptură. Apoi, crezându-se că scrierile lui Moise, numite Pentateuh, ca Lege fundamentală a lui Israil, au mai mare autoritate şi putere decât scrierile de mai târziu, numite Scrieri Profetice, prooroceşti, istorice şi didactice, – s-a întocmit ca cele cinci cărţi ale lui Moise să alcătuiască o grupă deosebită, numită Lege, pe care să o citească numai preoţii, iar celelalte cărţi, numite Proorocişi Psalmi, să formeze o altă grupă, pe care să o citească şi alţi cunoscători de carte. Iar, spre a păstra ordine în citire şi spre a nu rămâne necitită nici o părticică din Sfânta Scriptură, ambele grupe de cărţi s-au împărţit în câte 53 de părţi şi s-a hotărât anume care parte în care Sâmbătă să se citească în auzul poporului – întâi din Lege, apoi din Proorocişi din Psalmi.
În chipul acesta darurile dumnezeieşti se revărsau fără de sfârşit asupra lui Israil, care alerga cu dor să asculte cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi.
2. Dacă Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi este aşa de bogată în daruri dumnezeieşti, încât atrăgea la biserica din Ierusalim pe poporul israelit până şi de prin cele mai îndepărtate ţări, spre a se îndulci de acele daruri, ascultând citirea sfintelor cărţi, cu cât mai mult atras se simte creştinul de darurile neasemănat mai bogate, cuprinse în sfintele cărţi ale Noului Testament, în fruntea căruia strălucesc Sfintele Evanghelii!? Căci, oricât, de mari şi de bogate sunt darurile, care se cuprind în Sfintele Cărţi ale Testamentului Vechi, darurile acestea, faţă de cele din Testamentul Nou, sunt numai umbră faţă de lumină, numai vis şi preînchipuire faţă de realitate, numai făgăduinţă faţă de împlinirea făgăduinţei. Pentru că în Testamentul Nou creştinul găseşte nu numai mângâiere deplină în orice necaz l-ar întâmpina, nu numai uşurare de orice greutate, ce l-ar apăsa, nu numai poveţe prin care să înconjoare nenorocirile şi primejdiile care l-ar ameninţa, nu numai îndemn de a face bine şi a se feri de rău, ci în Testamentul Nou creştinul mai află cunoştinţa adevărului peste tot şi îndeosebi cunoştinţa desăvârşită a lui Dumnezeu şi a voinţei Lui, apoi siguranţa atât a vieţii de veci, dobândită prin întruparea, moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cât şi a veşnicei răsplătiri pentru faptele cele bune, însoţite de credinţa şi nădejdea creştinului în Dumnezeu, Ziditorul şi Mântuitorul său.
Aşa cum în Testamentul Vechi cărţile, în care se arată mântuirea lui Israil din robia Egiptului, sunt considerate ca superioare în importanţă celorlalte cărţi ale acelui Testament, aşa în Testamentul Nou Evangheliile, cărţile, în care se descrie mântuirea omenirii din robia păcatului şi a morţii, au fost şi sunt considerate ca o pârgă a darurilor dumnezeieşti din Noul Testament.
În aceste Sfinte Evanghelii creştinul găseşte nesfârşită bogăţie de hrană sufletească, din care gustând, dobândeşte viaţă nouă; căci Evangheliile, cuprinzând Cuvântul lui Dumnezeu, viaţă sunt.
Şi, cum în Testamentul Vechi, întreaga slujbă dumnezeiască, adică întreg Cultul mozaic era stabilit până în cele mai mici amănunte prin însăşi Legea lui Moise, aşa în Testamentul Nou toată slujba dumnezeiască este străbătută, dominată şi însufleţită de Sfintele Evanghelii. Întreg Cultul nostru, în rugăciunile şi în cântările sale, ni se înfăţişează ca o reproducere alegorică a cuprinsului Sfintelor Evanghelii, relativ la Naşterea, activitatea, patima şi Învierea Domnului, deci întreagă iconomia mântuirii noastre.