[patinina34]

7
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Tomii[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 20, 19-29)[/SIZE]

19. Fiind seară în ziua aceea, într-una de Sâmbătă, şi fiind uşile încuiate, unde erau ucenicii adunaţi, de frica iudeilor: venit-a Iisus, şi a stat în mijloc şi le-a zis lor: pace vouă. 20. Şi acestea zicând le-a arătat lor mâinile şi coasta sa: şi s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. 21. Deci iară le-a zis lor Iisus, pace vouă. Cum m-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu trimit pe voi. 22. Şi acestea zicând a suflat, şi le-a zis lor: luaţi Duh sfânt. 23. Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. 24. Iară Toma, unul din cei doisprezece, care era numit Geamănul, nu era cu ei, când a venit Iisus. 25. Deci ziceau lui ceilalţi ucenici, am văzut pe Domnul. Iară el le-a zis lor: de nu voi vedea în mâinile Lui rănile cuielor, şi de nu voi pune degetul în locul cuielor, şi de nu-mi voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede. 26. Şi după opt zile iară erau înăuntru ucenicii lui, şi Toma cu dânşii: Venit-a Iisus fiind uşile încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: pace vouă. 27. După aceea a zis lui Toma, adu-ţi degetul tău încoace, şi vezi mâinile mele: Şi adu mâna ta şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios. 28. Răspuns-a Toma şi a zis lui Iisus: Domnul meu şi Dumnezeul meu. 29. Zis-a lui Iisus: pentru că m-ai văzut, Tomo, ai crezut, fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut.

I. Misiunea Apostolilor şi a preoţilor
(20, 19-23)

1. În ziua întâi a săptămânii, Duminică, în ziua în care Mântuitorul înviase, pe când Învăţăceii se aflau în casă cu uşile încuiate, Iisus fără de veste şi fără să se fi deschis vreo uşă ori vreo fereastră Se arătă înaintea lor. Această arătare este dovadă despre spiritualizarea corpului Său, despre schimbarea Sa simbolizată, preînchipuită prin călătoria nocturnă pe mare (Ioan 6, 19) şi prin schimbarea Sa la faţă (Matei 17, 16 ş.u.). Acolo, în călătorie şi schimbare, e preînchipuit, aici e realizat desăvârşit. Materie era, corp era, constând din carne şi din oase, corp, pe care Apostolii îl pipăie spre a se încredinţa că nu este nălucă: era El însuşi, care înaintea ucenicilor mânca (Luca 24, 42), dar Care era schimbat: materia corpului Său era spiritualizată, aşa că nu mai putea să o reţină nici materia, nici timpul, nici spaţiul; – era corpul preamărit. Această schimbare, această preamărire este şi ea o preînchipuire şi o garanţie totodată, că, la Înviere, şi materia corpurilor noastre spiritualizată, preamărită va fi.
Ucenicii stăteau ascunşi, cu uşile încuiate, fiindcă le era frică de iudei, care, în pornirea lor, erau capabili să-i ucidă. Unde e frica, de acolo lipseşte pacea sufletului. Faţă cu frica de iudei, Mântuitorul, când intră în casa cea încuiată, prin salutarea Sa, dă ucenicilor pacea, care le lipsea. În locul fricii El pune pacea, încurajarea, analog cu 6, 20.
Arătarea reală a lui Iisus înveseleşte pe ucenici, care, prin propria lor intuiţie, se încredinţează că este El în carne şi oase. În locul fricii deci intră veselia, urmată de siguranţă.
Iisus se arată ucenicilor Săi nu ca să petreacă din nou între ei, să înveţe şi să facă minuni, ci numai să le procure siguranţa, pacea sufletului că El a înviat, şi să-i încredinţeze că a sosit timpul, când ei trebuie să-I ia locul: din ucenici să devină învăţători. Pentru această trecere dintr-o treaptă în alta ei trebuiau să aibă o specială autorizaţie. Autorizaţia le-o dă Iisus cu această ocazie.
Din variantele rapoartelor evanghelice am putea combina următoarele cuvinte ale lui Iisus Hristos, adresate ucenicilor – ca amplificare a celor citate de Ioan (20, 31 ş.u.): „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ“, deci: „precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi“, dându-vă putere din puterea Mea, şi prin urmare deplină autorizaţie ca să Mă supliniţi. Zicând acestea „a suflat şi a zis lor: luaţi Duh Sfânt“ – luaţi această putere şi autorizaţie, şi, „mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i“, bine ştiind că „cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi“. Osândirea aceasta va urma după aprecierea voastră, căci: „Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (identic cu Matei 18, 18). „Ori câte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi ori câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer“.
2. În citatele cuvinte ale Mântuitorului se cuprinde misiunea Apostolilor şi a urmaşilor lor. În ce constă această misiune? Să înveţe, să boteze, să ierte, ori să nu ierte, adică să judece.
Să înveţe – întâi –, adică să propage învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, luând acum ei rolul de Învăţător, şi prin învăţătura lor, prin lumina faptelor lor, (Matei 5, 16), să convertească pe toate popoarele la o viaţă luminată, morală, introducând moravuri demne de om, conforme cu principiile enunţate de Iisus – moravuri întemeiate pe iubire frăţească între oameni, pe egalitate dintre om şi om, pe credinţa în învăţăturile şi în persoana lui Iisus Hristos.
Să boteze – în rândul al doilea – să administreze Sfintele Taine acelora, care, crezând, primind de ale lor învăţăturile lui Iisus Hristos şi despre Iisus Hristos, intră în societatea cea sfântă, care îşi acomodează viaţa după prescripţiile iubirii, enunţate de Mântuitorul. Botezarea, ca atare, pentru Apostoli şi urmaşii lor în misiunea convertirii păgânilor la creştinism, semnifică primirea celui convertit în sânul Bisericii prin spălarea lui de necurăţia păcatului strămoşesc şi de păcatele, ce le va fi făcut până la botez.
Să judece – în rândul al treilea – este misiunea Apostolilor şi a urmaşilor lor. În divergenţele de păreri, ce s-ar naşte între membrii Societăţii creştine, în aprecierea conduitei şi a faptelor peste tot, Apostolii şi urmaşii lor sunt autorizaţi să se pronunţe fără greş. Cum vor aprecia ei, va fi bine apreciat. Ei, ca cei mai luminaţi, ca fiind lumina lumii (Matei 5, 14), lumina Bisericii, ei sunt chemaţi, autorizaţi luminaţi să judece fără părtinire şi fără greşeală, aflând şi rostind totdeauna adevărul. Iar adevăr fiind acela şi în cer şi pe pământ: ce vor afla ei că este adevăr pe pământ, va fi aflat şi în ceruri.
Din misiunea de a judeca, pentru Apostoli şi pentru urmaşii lor, rezultă şi un alt ram: cel mai nobil, ramul misiunii de-a vindeca. Misiunea de-a vindeca rănile sufleteşti: de-a mângâia pe cei întristaţi, de-a ridica pe cei căzuţi, de-a ajuta spre îndreptare pe cei ce doresc să se îndrepteze, pe cei ce se pocăiesc – este cuprinsă în cuvintele: „cărora veţi ierta fără părtinire păcatele, iertate vor fi, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“. Adică aceia, pe care voi îi veţi afla că, pe baza pocăinţei făcute, pe baza îndreptării lor morale, sunt vrednici să fie iertaţi, – iertaţi vor fi.
În misiunea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos o impune Apostolilor, şi tuturor urmaşilor lor, adică preoţilor: să înveţe, să administreze Sfintele Taine şi să mângâie pe alţii este o deosebire. Deosebirea ce există între preotul, Apostolul actual şi între Apostolii trimişi de-a dreptul de către Iisus, este în avantajul celui actual. Pe când Apostolii sunt ţinuţi să meargă ei la oameni, luptând cu tot felul de lipsuri, cu frigul, cu foamea, cu golătatea – să sufere ocări, bătăi, moarte chiar, pe atunci, Apostolii actuali, preoţii, stau în linişte prin parohiile lor, în deplină siguranţă, fără frică de supărări din partea celor răi, şi, mai mult ori mai puţin, fără grijă pentru trebuinţele zilnice.
Tocmai având acest avantaj în vedere, preotul, dacă e conştient de misiunea sa apostolică, trebuie să fie cu neadormită grijă să nu lipsească de la datoria sa de părinte sufletesc, având totdeauna înaintea ochilor săi, ca module de imitat, pe Apostoli, al căror urmaş se crede că este.
Misiunea preotului cu deosebire în învăţare şi judecare, nu se mărgineşte numai la cuvânt. Ea trebuie să se arate prin fapte, prin exemple, prin propria lui conduită. Purtarea lui să fie o făclie, care să-i lumineze învăţăturile, poveţele aşa, ca în lumina acestora, imitându-l să umble credincioşii, şi, prin aceasta „să preamărească pe Tatăl cel din ceruri“ (Matei 5, 16). De aici, este de la sine înţeles, că, mai ales în deprinderea virtuţilor, care trebuie să împodobească pe un preot, seminaristul, care se pregăteşte pentru frumoasa şi greaua misiune preoţească, să fie neadormit; veşnic să aibă ca maximă a vieţii: exerciţiul face pe maestru, şi, deci, veşnic să se exercite în practicarea virtuţilor, care trebuie să-l împodobească.