[patinina34]

8
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Tomii[/SIZE]
II. Triumful credinţei (20, 24-29)

Întâmplarea ori dispoziţia dumnezeiască aduce cu sine ca Toma să nu fie între ceilalţi Apostoli atunci, când Domnul nostru Iisus Hristos s-a arătat în mijlocul lor.
Toma, după datele ce le avem despre dânsul, era de fire melancolică, fire, care văzându-şi sfărâmate iluziile, cade în îndoială, în necredinţă chiar. El, care, ca şi ceilalţi Apostoli, îşi pusese toată nădejdea în Iisus Hristos, văzându-se înşelat în nădejdea sa, văzând pe Iisus răstignit, mort, îngropat, deodată cu iluziile, pierde orice credinţă, devine necredincios: el este necredinciosul între Apostoli.
După retragerea lui Iisus, când, nu impoartă, Apostolii îl întâlnesc pe Toma şi-i raportează despre cele întâmplate.
Toma, necredinciosul, scepticul posomorât, nu admite posibilitatea, realitatea întâmplării, despre care i se raportează.
A fost fantoma Lui, vi s-a părut numai că L-aţi văzut, fiindcă v-aţi preocupat de El, v-a stat gândul tot la El.
În zadar îi spun ei că L-au pipăit cu mâinile, şi, prin aceasta, s-au convins ce era El, în carne şi în oase, ba că a mâncat înaintea lor (Luca 24, 42): el ţine una şi bună: nu cred! „Până nu voi pune mâna mea în coasta Lui şi degetul meu în rănile cuielor Lui, nu voi crede“.
La opt zile după Înviere şi după prima arătare, aflându-se Apostolii în aceeaşi casă cu uşile încuiate, dar acum împreună cu Toma, iarăşi se arată Iisus ca şi întâi, şi, după salutarea sa obişnuită, se adresează lui Toma: „Adu-ţi degetul tău...“.
Ştia Toma, ştiau şi ceilalţi Apostoli, că nici unul dintre dânşii nu s-a întâlnit cu Iisus în timpul celor opt zile trecute, ca să-I fi putut spune ce părere a emis Toma. Şi, firesc a fost ca, faptul, că Iisus Hristos ştia ce s-a petrecut între Apostoli, să-i uimească pe aceştia, să uimească însă mai mult pe Toma, care, pipăind rănile cuielor şi coasta străpunsă de suliţă, repede se convinge despre adevăr, şi adevărului acestuia îi dă expresie prin cuvintele: „Domnul meu şi Dumnezeul meu“.
Tot ce se poate zice despre Domnul nostru Iisus Hristos cuprinde Toma în mărturisirea sa: Domn, în înţelesul Testamentului Vechi al cuvântului evreiesc Iahveh sau Iehova = Domnul, ca Dumnezeu particular, întrucât poartă specială grijă de poporul Său, întrucât este Dumnezeul naţional al lui Israil, – şi Dumnezeu, în înţeles de Dumnezeu universal al Testamentului vechi, numit Dumnezeu (Elohim). Ce a fost Domnul-Dumnezeu (Iahveh-Elohim) în Testamentul vechi pentru Israil, aceea este Hristos-Dumnezeu pentru Toma şi de la Toma pentru întreaga creştinătatea.
Domnul nostru Iisus Hristos, admite epitetul, pe care Toma I l-a dat, drept conform cu realitatea: Domn şi Dumnezeu, adăugând: „Dacă m-ai văzut, Tomo, ai crezut: fericiţi care n-au văzut şi au crezut!“ – Este o uşoară mustrare la adresa lui Toma, mai mult însă o admoniţiune şi învăţătură pentru lume.
Dacă Toma n-a crezut celor ce i s-au spus, nu trebuie să ne mire. Nici ceilalţi Apostoli nu voiau să creadă până nu L-au văzut pe Iisus; ba unii din ei şi văzându-L, se îndoiau în realitatea vederii; li se părea că Îi văd numai umbra, duhul Lui. Şi cum ceilalţi Apostoli au aşteptat dovezi materiale: să-L pipăie, să-L vadă că stă cu ei la masă şi mănâncă, deci să se convingă din propria intuiţie, tot asemenea şi Toma.
Şi, cu toate acestea, lui Toma în special, i se adresează o uşoară mustrare. El trebuia să creadă mărturiei colegilor săi. Necredinţa, ce a arătat-o în sinceritatea soţilor săi, merită mai multă mustrare decât necredinţa în posibilitatea învierii.
Mustrarea pentru necredinţa sau pentru neîncrederea în sinceritatea şi obiectivitatea mărturisirii martorilor oculari şi auriculari în special, e adresată lui Toma, şi prin Toma lumii întregi, ca un avertisment.
„Fericit, cel ce n-a văzut şi a crezut“. Lui Toma i s-a dat ocazia să fie primul, care să creadă numai pe temeiul auzului, nu şi al văzului, numai bazat pe raportul Apostolilor, nu şi pe propria sa intuiţie. El a scăpat însă această fericită ocazie, s-a lipsit de mulţumirea de a fi dat crezământ colegilor săi, s-a lipsit de fericirea de a fi crezut că Iisus a înviat. El a pierdut ocazia de a se prezenta şi de-a rămâne pe vecie ca model de credinţă, întemeiată pe mărturisirea altora.
Iată de ce Toma nu este cuprins între cei fericiţi pentru credinţa întemeiată pe mărturii. Această fericire este rezervată tuturor în viitor. Toţi vor trebui să creadă şi vor crede numai pe temeiul rapoartelor, a documentelor scrise de către martorii oculari, care au voit şi au putut să spună adevărul istoric. La viitor se referă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, rostite cu siguranţa Proorocilor din Testamentul Vechi, care spre a arăta siguranţa împlinirii celor proorocite, le considerau ca şi trecute, şi deci scriau întrebuinţând timpul trecut, la verb, în loc de viitor; scriau: a fost, s-a întâmplat în loc de va fi, se va întâmpla. De aceea Mântuitorul zise: „n-au văzut şi au crezut“, cu înţelesul: nu vor vedea şi vor crede. Cu alte cuvinte: de aici înainte lumea are să creadă, fără să vadă. Aceasta o zice El cu atâta siguranţă, încât o consideră ca şi trecută.
Pentru noi, aşadar, este avertismentul: să nu aşteptăm şi noi cum a aşteptat Toma, ca Mântuitorul Hristos să ni se arate în corpul în care s-a arătat Apostolul necredincios. Noi trebuie să credem pe baza rapoartelor, pe care ni le-au lăsat Apostolii, – întâi pe baza celor patru Evanghelii, apoi pe ale celorlalte scrieri apostoleşti.
Căci, dacă dăm crezământ rapoartelor profane despre evenimentele istorice peste tot, şi nu ne îndoim în veracitatea lor: cu cât mai mult trebuie să credem tot ce ne-au scris cei inspiraţi de Dumnezeu, ca să scrie numai adevărul, curatul adevăr!
Şi dacă, peste tot ca oamenii nesocotiţi sunt consideraţi acei mireni, care în glumă, din nepricepere, din răutate ori din mania de a se arăta oameni învăţaţi, vorbesc cu uşurinţă despre cele scrise în Sfintele Scripturi cu atât mai mult nevrednici de poziţia lor, sunt acei fără de minte preoţi, care, dintr-o tendinţă de maimuţărie de a se arăta oameni superiori, spirite libere, vorbesc şi ei fără respectul cuvenit de Sfânta Scriptură şi de conţinutul ei. Cine aude pe preot ori pe seminarist vorbind cu uşurinţă de cele cuprinse în Sfânta Scriptură, îl osândeşte şi îl dispreţuieşte în inima sa. Un astfel de preot şi seminarist, care bârfeşte împotriva cuprinsului Sfintei Scripturi, îşi pierde nimbul sacru sacerdotal, ce trebuie să-i constituie autoritatea. Pentru preot şi seminarist vorba nesocotită, rostită împotriva Sfintei Scripturi, este un păcat identic cu cel comis contra poruncii a treia din Decalog. Prin urmare cum preotul şi seminaristul se feresc a lua în deşert numele lui Dumnezeu, aşa trebuie să se ferească a lua în deşert Sfânta Scriptură, care vorbeşte despre Dumnezeu şi despre faptele Lui. Şi, cum dator este a propovădui pe Dumnezeu, tot asemenea dator este a susţine prestigiul şi autoritatea nealterată a Sfintei Scripturi, fără de care predica despre Dumnezeu n-are nici un temei.