[patinina34]

I. Samariteanca păcătoasă
[SIZE=3](4, 5-20)[/SIZE]

1. Încă de la dezbinarea împărăţiei a început o înverşunată vrăjmăşie între iudei şi israiliteni. Acea vrăjmăşie creşte şi devine din ce în ce mai acută după robie, după amestecul israilitenilor cu păgânii şi prefacerea lor în samariteni. De aici îşi făceau unii altora fel de fel de mizerii. Ba evreii, care se considerau ca singuri curaţi, priveau spre samariteni, ca spre nişte „născuţi din curvie“, ca spre nişte apostaţi, cu un suveran dispreţ şi nu voiau să aibă cu dânşii nici o daraveră, nici chiar să se atingă de ei ori de vreun lucru de al lor, ca să nu se molipsească. Se fereau de ei ca de nişte ciumaţi. În ochii evreilor samaritenii erau cei mai necuraţi oameni mult mai răi decât păgânii, ca stăpâniţi de duhuri necurate. A zice cuiva „samaritean“, pentru evrei, era cea mai gravă insultă ce se putea închipui. Şi evreii, într-un moment de extremă furie, cu această insultă Îl gratifică pe Mântuitorul (Ioan 8, 48).
2. După petrecerea Sa în Ierusalim, la primul Paşte, Mântuitorul, prigonit de evrei, se retrage în Iudeea, unde petrece până toamna târziu, – învăţând şi botezând. Prin decembrie părăseşte Iudeea spre a se întoarce în Galileea, de unde plecase. El trebuia să treacă prin Samaria, unde ajunge la oraşul Sihar. Aproape de oraş era un puţ, numit puţul lui Iacov. Mântuitorul, obosit de cale, se aşeză lângă puţ să se odihnească, trimiţând pe Învăţăcei în oraş să cumpere de-ale mâncării. În acest timp, din oraş, vine o femeie să scoată apă. Iisus intră cu femeia în vorbă zicându-i: „Dă-mi apă să beau“.
Femeia, văzând că Iisus, ca evreu, îi cere apă, răspunde înţepat: Cum? Tu, evreu fiind, ceri apă de la mine, de la o samariteancă? Ea este interpretul sentimentului de care era stăpânit întreg poporul samaritean. În loc să-I dea apă, ea Îi face observaţia răutăcioasă: voi evreii, ne consideraţi pe noi ca spurcaţi şi nu intraţi cu noi în contact, nu primiţi nimic de la noi, ca să nu vă spurcaţi. Prin urmare de ce ceri apă de la mine? Dar, voieşte ea să zică: atunci când sunteţi la necaz, când aveţi trebuinţă de ajutorul nostru, atunci ne ştiţi ruga. Ea Îi face observaţie, dar nu-i dă apă să bea.
Mântuitorul prevăzuse aceasta, fiindcă ştia cu cine are de-a face. El ceruse apă numai ca să-şi poată executa planul de-a pune pe această femeie coruptă alături cu evreii din Ierusalim. El nu ţine seamă de observaţia ei, nici nu insistă asupra cererii Sale, ci îndreaptă conversaţia spre cuvântul lui Dumnezeu, zicând: „De ai fi ştiut...“ (vs. 10).
Cuvintele liniştite, cu ton serios şi demn, rostite de Mântuitorul, atrag băgarea de seamă a femeii. Ea îl priveşte cu surprindere, şi, din faţa Lui maiestuoasă, văzând că este un om superior, uită şi ea de cererea Lui şi de răspunsul ei necuviincios, şi în ton respectuos Îi zice: „Doamne...“ apoi îşi exprimă mirarea, cum şi de unde poate El să aibă apă, apă vie. Apă vie nu prea înţelegea ea ce va fi fiind, dar presupunea că trebuie să fie mai bună decât apa din puţul lângă care se afla. Iar dacă o are fără să se gândească la puţ, El trebuia să fie un om extraordinar: „Au doar tu eşti mai mare decât Iacov...“ (vs. 12). Femeia ţine la originea ei israiliteană, pentru care cea mai înaltă mândrie e protopărintele Iacov-Israil, omul neasemănat în mărime. Tu dar, trebuie să fii mai mare decât cel mai mare om, dacă ai apă, afară de cea din puţ.
La această întorsătură Iisus se explică: „Cine bea din apa aceasta din puţ iar însănătoşează; cine va bea însă din apa pe care o voi da Eu...“. Iisus înţelege prin apă învăţătura Sa, pe care cel ce o primeşte, devine cu vreme şi cu el însuşi învăţător, – izvor de băutură spirituală pentru alţii. Femeia însă nu-L înţelege. Ea ţine morţiş la apa de izvor, de munte, o apă miraculoasă, care să se asemene cu untul de lemn al văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 14-16), să nu se mai sfârşească. Deci ea îi cere „această apă“, atât de minunată, ca să nu mai fie nevoită să ostenească până la puţ.
Acum găseşte Mântuitorul momentul potrivit să-i atingă conştiinţa, să-i dea ocazia ca să se îndrepte, să primească adevărata apă vie, învăţătura Lui şi să se mântuiască. El îi zice: „Mergi şi cheamă pe...“ (vs. 16). Femeia se simte neplăcut atinsă de invitarea lui Iisus, şi-i răspunde scurt, ca şi cum ar fi voit să dea altă direcţie vorbirii: „n-am bărbat“.
La rândul Său Mântuitorul iese pe faţă cu planul de a-i atinge conştiinţa şi a provoca o îndreptare. „Bine ai zis că n-ai...“. În loc să o mustre pentru viaţa ei păcătoasă, Mântuitorul se mulţumeşte să-i aducă aminte păcatele ei, ştiind că inima ei simţitoare va tresări şi va da loc unei reacţii.
Prevederea lui Iisus se împlineşte: femeia simte remuşcarea pentru viaţa ei destrăbălată: se hotărăşte imediat să facă pocăinţă. În acel moment îi vine în minte însă nesiguranţa cultului; care să fie cel adevărat: cel din Ierusalim ori cel de pe muntele Garizim. Spre a-şi înlătura nedumerirea, ea întreabă pe Mântuitorul unde să-şi facă pocăinţa, ca să fie bine primită?
Ţinuta Mântuitorului, faţă cu samarineanca, oferă Preotului o preţioasă învăţătură. Cum Mântuitorul nu aşteaptă să vină ea la Dânsul, ci merge El la ea şi caută prilej ca să-i vorbească, să o mântuiască; cum El tratează cu dânsa cu blândeţe, cu răbdare îndelungată, nu se supără pe ea, când ea îi vorbeşte necuviincios, ci o tratează cu bunătate, conducând-o aşa ca ea însăşi să-şi recunoască păcatele şi să se hotărască a face pocăinţă spre a se îndrepta: tot aşa trebuie să facă şi preotul. Să nu aştepte ca cel ce a apucat pe căi rătăcite să vină la dânsul şi să-şi mărturisească păcatele, ci să meargă el, preotul, la cel rătăcit şi cu binişorul, cu blândeţe şi cu îndelungă-răbdare să încerce a-l face să-şi recunoască rătăcirea şi să-l înduplece la pocăinţă. Purtarea insolentă a păcătosului, renitenţa lui, să nu-l descurajeze pe preot, ci mai mult să se înarmeze cu stăruinţa însoţită de dragoste şi bunătate, până ce în cele din urmă va izbuti să „dobândească pe fratele său“.
Cum nici un păstor de oi necuvântătoare nu aşteaptă ca oaia cea rătăcită să se întoarcă ea de sine la turmă, ci aleargă el după ea, şi, aflând-o, o ia şi o pune pe umerii săi, şi o duce la turmă: astfel trebuie să facă şi păstorul de oi cuvântătoare: să nu cruţe osteneala spre a scăpa de pieire pe oile cele cuvântătoare: „Păstorul cel bun îşi pune şi sufletul său pentru oile sale“ (Ioan 10, 11).