Talcuirea evangheliilor de peste an (14)
12
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Samarinencei[/SIZE]
II. Samarineanca pocăită. Samarinenii
[SIZE=3](4, 21-42)[/SIZE]
1. Răspunzând la întrebarea femeii doritoare să se îndrepte, Iisus se referă mai întâi la autoritatea Sa: „Crede Mie“, apoi adaugă: vine vremea, când va înceta nedumerirea asupra locului de închinare. Pentru acum, să știi că voi, samarinenii, sunteți în rătăcire. Lipsindu-vă proorocii, vă lipsește făgăduința și pregătirea mesianică. Din partea aceasta voi nu știți cui vă închinați: nu cunoașteți pe Dumnezeu din punct de vedere al mântuirii. Noi, evreii, Îl cunoaștem: la noi s-a dezvoltat promisiunea, la noi are să se arate și împlinirea mântuirii – „că mântuirea din Iudeea este“. Ce privește locul de închinare îndeosebi: va veni vremea, însoțită de mântuirea promisă, când adevărații închinători nu se vor închina lui Dumnezeu trupește, ci duhovnicește, „cu duhul“. Aceasta are să se întâmple, fiindcă Dumnezeu este Duh, și cine se închină Lui, trebuie să I se închine cu acea parte din ființa sa, cu care se aseamănă lui Dumnezeu, adică cu partea spirituală*. Timpul acestui fel de închinători și de închinări a sosit Mântuirea promisă este aici.
Femeia deșteptată ca dintr-un vis prin cuvintele Mântuitorului – ea, care, ca toată lumea, așteaptă cu ardoare venirea lui Mesia, pune în legătură cuvintele lui Iisus cu descoperirea secretului ei, a relațiilor ei, păcătoase și cu cele auzite despre Mesia, și ajunge la o nouă nedumerire: nu cumva omul acesta e Mesia: Cum să-L întrebe? Direct, se sfiește. Își formulează deci, întrebarea în formă de afirmare: „Știm că va veni...“ subînțelegându-se: nu cumva ești tu așteptatul Hristos?
Cea mai frumoasă recompensă ce se putea face acestei femei pentru grabnica ei convertire, i se și face: ei i se descoperă Hristos, Cel de mult așteptat de dânsa și de neamul ei.
2. Sosind învățăceii din Sihar, se miră că văd pe Mântuitorul, împotriva preocupațiilor lor, stând de vorbă cu o femeie samarineancă, și se miră și mai mult că vorbește cu ea în chestiune de religie. Respectul însă, ce-l au față de El, îi face să nu îndrăznească nici unul să dea expresie mirării lor, să-L întrebe, ori să-i zică ceva.
Într-aceea însă femeia, fericită de cele aflate, uită vadra cu apă și aleargă în oraș la concetățenii săi, să le spună vestea cea bună, cea mult așteptată, pe care ea a aflat-o la puț; să-i invite ca să meargă și ei și să vadă pe Iisus și să se convingă dacă este el Hristos Mântuitorul. Râvna femeii este încununată de deplin succes: lumea se alarmează și pleacă cu dor spre fântână, spre a vedea și a se convinge din propria intuiție.
Pe când lumea din Sihar pleacă spre puțul, la care se găsea încă Iisus și se odihnea cu ucenicii Săi, aceștia cred că ar fi timpul mesei și, deci, aștern merinde pe iarbă și invită pe Învățătorul lor să mănânce.
Această invitare îi dă Mântuitorului îndemn să facă importante enunțuri asupra misiunii Sale. Cum apa din puț îi dăduse prilej să se preocupe de învățătura Sa mântuitoare și să o numească apă vie, băutură nemuritoare; așa mâncarea adusă de Apostoli Îl transportă spiritualicește la hrana spirituală, pe care El are misiunea să o reverse asupra omenirii. În fața acestei hrane dispar necesitățile materiale: Am eu altă mâncare, nu mă gândesc la mâncarea, pe care mi-o oferiți; mâncarea mea este să-mi împlinesc misiunea!
El zice aceasta privind cu mulțumire la cetele de Samarineni, ce veneau grăbite spre puț. În aceste cete vede El o garanție, proorocie totodată, că osteneala Lui va fi încununată de succes. Este o mângâiere față cu cele experimentate în Iudeea: „Au nu ziceți voi...“ (vs. 35). Iisus constată aici aceea ce se știa de toată lumea, că peste 4 luni este secerișul. Secerișul se făcea în Aprilie. Prin urmare Iisus vorbește prin Decembrie. De aici vedem dar că Mântuitorul a petrecut timpul de la Paști până în Decembrie parte în Ierusalim, parte în diferite regiuni ale Iudeii. În Decembrie holdele erau albe (frumoase), răsărite. Dar, pe când semănăturile țării erau abia răsărite, semănăturile inimii omenești erau coapte spre seceriș. Cetele de Samarineni, care vin din Sihar, sunt pentru Hristos lanuri coapte, gata de secere. Prezentul îi este o garanție pentru viitor, pentru timpul cel rodnic al activității Apostolilor. Acestei idei îi dă expresie în vs. 36-38. Secerătorii, care iau plata, sunt Apostolii. Ei încep secerișul îndată după Înălțarea lui Iisus și după trimiterea Sfântului Duh, după înarmarea lor cu secera spirituală.
Mântuitorul a semănat, ei, Apostolii seceră. Mântuitorul zice însă alții, făcând aluzie la mai mulți, la Moisi și la Prooroci, care au pregătit terenul. El îi consideră ca împreună semănători. Unul seamănă, altul seceră: Unul este Hristos, care a semănat, a pregătit țarina, a dat sămânța, învățătura, hrana spirituală, pe temeiul căreia să se zidească Biserica cea vie, creștinătatea. Altul sunt Apostolii, care seceră, adună societatea creștină într-un întreg, în hambarul împărăției cerești, care zidesc Biserica lui Dumnezeu. De acest rezultat se bucură și Unul, Hristos, și alții, Apostolii. Numai cât, pentru acum, pentru timpul când ei se aflau lângă puț, Cel ce înțelegea și se bucura era numai Unul, Semănătorul, Iisus. Înțelegerea pentru Apostoli, pentru secerători, era rezervată pentru mai târziu; pentru mai târziu era rezervată și bucuria secerării.
Bucuria secerării nu este însă numai a Apostolilor, ea este rezervată și pentru urmașii lor, pentru preoți peste tot. Iar dacă bucurie este pentru preoți ca ei să fie secerători, să strângă în mănunchi și în snopi spicele spirituale: această bucurie, pentru ei, se preface în același timp în cea mai de căpetenie datorie: să îngrijească, sub grea răspundere, ca să nu rămână spice pe miriște, să nu se piardă nici un membru, nici un credincios din cei încredințați păstoririi lor. Preotul să nu uite că precum păstorul de oi e răspunzător înaintea stăpânului său de cele pierdute ori bolnave din neglijența lui; așa el este răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru rătăcirea, în care ar cădea vreunul din membrii parohiei sale. Preotul să aibă neîncetat înaintea ochilor avertismentul dumnezeiesc: „Din mâinile tale voi cere sufletele lor“.
|