Talcuirea evangheliilor de peste an (15)
13
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Samarinencei[/SIZE]
III. Învățăminte
Evanghelia ne pune în vedere marele contrast dintre evrei și samarineancă și dintre evrei și samarineni.
1. Evreii, poporul ales și anume pregătit de Dumnezeu pentru primirea lui Mesia – samariteanca, o femeie sărmană, fără nici o cultură, făcând parte dintr-un popor rătăcit.
Firesc ar fi fost, după toate raționamentele omenești ar fi fost, ca evreii să primească pe Mesia cu entuziasm, iar femeia samarineancă, demoralizată, nici să nu voiască a sta de vorbă cu El. Era firesc, lumea întreagă trebuia să se aștepte, ca evreii cei pretinși oameni morali, sfinți, să primească pe Acela, care era în mod absolut moral, sfânt. Ei însă Îl resping, ca o dovadă că nu-I semănau, că moralitatea și sfințenia departe era de dânșii. Femeia însă, o femeie depravată, dintr-un popor decăzut și considerat ca necurat, femeia în păcătoșia ei firească, făcând o puternică sforțare spre îndreptare, se curăță de păcate, și, apropiindu-se cu inima smerită de Mântuitorul ei, Îl află: El i se descoperă și ea îl primește cu credință, ca pe Mântuitorul lumii, ea se face Apostolul și Evanghelistul Lui.
În cele zise găsim un avertisment pentru preot și pentru viitorul preot:
a) să nu se lase a fi stăpânit de preocupării, să nu se lase ca în inima sa să se încuibe interese josnice, egoiste, materiale, care cu siguranță, îl înstrăinează de înalta sa chemare și-l duc la pierzare;
b) oricât de greșit, de păcătos ar afla pe unul ori pe altul din fii săi duhovnicești, să nu-l desconsidere, să nu-l urască și disprețuiască, cum nici Hristos n-a disprețuit pe samarineanca, ci mai vârtos, urmând pe Mântuitorul, să caute prilej spre a-i arăta cu blândețe rătăcirea și primejdia, în care se găsește, și, prin cuvântul Evangheliei, a-l scăpa de pierire.
2. Cuvintele lui Iisus „apa pe care Eu voi da lui, se va preface într-însul izvor de apă săltătoare...“ nu au în vedere numai învățătura proprie, directă și imediată a Mântuitorului, ci învățătura peste tot, din toate timpurile, analog cu misiunea dată Apostolilor la Marcu (16, 15). Învățătura propagată de Iisus și primită de Apostoli, s-a prefăcut în aceștia izvor de apă săltătoare, din care bând alții, la rândul lor devin și ei izvoare de apă pentru sute și mii, care și ei se prefac pentru alții și alții, în asemenea izvoare – trecând astfel în mod progresiv din neam în neam, din veac în veac, în toate timpurile și la toate popoarele.
Între cei, care primesc „apa vie“, ca să se prefacă într-înșii izvoare de apă spre viața altora, sunt, în locul prim, viitorii preoți, în calitate de viitori învățători. Fiecare din ei are menirea să devină cu timpul Apostol, izvor nesecat de lumină și de viață pentru neamul său. Din lumina lui are să se adape mulțimea viitorilor învățăcei, spre a o transporta, fiecare la rândul său, printre alte sute și mii de urmași, din neam în neam.
În aceasta consistă misiunea învățătorească a Preotului, în aceasta și nemurirea lui: lumina, care se revarsă în neamul său, prin graiul său întâi, apoi prin învățăceii săi, pe el îl reprezenta din generație în generație; prin această lumină revărsată el trăiește din neam în neam: eternitatea, nemurirea lui între oameni, între ai săi, este lumina propagată și eternizată de către dânsul. În această amețitor de înaltă apariție își găsește preotul-învățător cea mai nobilă, cea mai frumoasă răsplată, răsplată de care alte cariere, oricât de bine dotate și de ademenitoare ar fi ele, nu pot să fie părtașe. În această lumină revărsată asupra neamului său rezidă superioritatea preotului-învățător, față cu toate celelalte cariere din societatea omenească.
Tocmai fiindcă urmările binefăcătoare ale preotului-învățător se resimt în cercuri așa de largi și în timpuri așa de îndepărtate: bine să-și ia seama cei ce primesc asupra și înalta și sfânta misiune preoțească învățătorească, căci, în proporție cu meritul, este și responsabilitatea. Căci cea mai grea răspundere înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și a viitorimii o are preotul. El trebuie să dea seama de „talanții“, care i s-au încredințat spre fructificare. Dacă cei încredințați conducerii, instruirii și educării lui nu ies oameni luminați, vrednici pentru viață, a lui, a Preotului este răspunderea: lui îi zice Dumnezeu prin Prooroc despre cel rătăcit: „Sângele lui din mâna ta îl voi cere“ (Iezechiel 3, 18; 33, 8). Căci dacă din neglijența lui, cei încredințați educației lui ies oameni nenorociți, criminali, pentru cele mai multe cazuri, el, preotul, este considerat moralicește nu numai de complice, dar și ursitor moral al faptelor rele.
Tocmai pentru aceea, câtă vreme se află în seminar, viitorul preot, nu poate fi cu destulă băgare de seamă la cele ce i se spun, nu poate bea cu destulă nesățioasă lăcomie, „apa cea vie“, pe care profesorii i-o dau, nu poate întrebuința destul de economicos timpul cel scurt și scump, ce-i stă la dispoziție pentru luminarea sa proprie, pregătitoare. Tocmai de aceea, cu deosebită căldură și greutate, Apostolul strigă viitorilor luminători ai neamului: „Socotiți, drept aceea, cum cu pază să umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele grele sunt“ (Efeseni 5, 15-16).
3. Contrar celor întâmplate în Ierusalim, și în Iudeea se întâmplă în Sihar. În Ierusalim și în Iudeea, unde terenul era pregătit de veacuri, se arată Iisus în persoană și nu află crezământ; este respins, gonit. În Sihar, unde nu se făcuse nici o pregătire, unde nu Iisus Se prezintă, ci numai o femeie Îl vestește, Samarinenii, cu mulțimea, cred într-Însul și Îi ies în întâmpinare (vs. 40). Mai mult, ca contrastul să fie mai izbitor, pe când Evreii Îl gonesc, Samarinenii Îl roagă să le facă onoarea, să rămână la dânșii. Credința lor Iisus le-o răsplătește cu prezența Sa: El „a rămas la ei două zile“, în care însă El nu petrece în neactivitate, și nici Samarinenii nu-I dau răgaz. Ei, setoși de învățătură, setoși de „apa vie“ a Mântuitorului, se grupează cu fericire în jurul Lui. Îl ascultă, Îi sorb învățătura dumnezeiască. Propria lor experiență din cele două zile epocale pentru dânșii, îi face (vs. 41) să creadă într-Însul mult mai mult, ca mai înainte. Ei credeau acum „nu pentru vorba femeii, ci pentru cuvântul Lui“. Femeii însă, care le mijlocise această fericire, îi ziceau „nu mai credem pentru vorba ta“, ci noi înșine L-am auzit vorbind și din cuvintele Lui „știm că acesta este Mântuitorul lumii, Hristos“.
În cuvintele samarinenilor, „Mântuitorul lumii“, este accentuat, de o parte universalismul creștinismului, de alta contrastul dintre ținuta evreilor față cu Iisus, pe Care aceștia nu vor să-L recunoască nici ca Mesia național evreiesc, după cum învățau și așteptau ei, și prin urmare nici, ba cu atât mai puțin nu, ca Mesia universal.
Și noi, ca și evreii, de aproape două mii de ani suntem neîncetat pregătiți să primim pe Mântuitorul. Și la noi vine El, atât, ca la evrei, în persoană, cât și, ca la Samarineni, vestit, propovăduit – numai cât nu de o femeie, ci de sfinții și dumnezeieștii Apostoli.
Și dacă evreii L-au gonit din cetatea și din țara lor; oare nouă nu ni se întâmplă ca, prin nevrednicia noastră, să-L gonim din locașul sufletului nostru, să nu voim a-L primi în cetatea inimii noastre?! Și dacă evreii, pentru păcatul lor așa de exemplar au fost pedepsiți aici, pe pământ, oare pe noi ce ne va aștepta în viața viitoare, dacă ne asemănăm evreilor? Să ne deșteptăm, deci, cât mai este timp, să imităm pe samarineanca și pe samarineni: să credem într-Însul și să-L rugăm să petreacă la noi, să ne sfințească și fericească prin ființa Sa.
Cu îndoită râvnă să facem aceasta, cei ce suntem preoți și viitori preoți, ca să putem fi vrednici de misiunea noastră!
|