[patinina34]

I. Vindecarea
[SIZE=3](9, 1-7)[/SIZE]

1. Orbul din Evanghelia de faţă este antiteza Slăbănogului în 5, 14 de la cap. 10, e păgânismul faţă cu iudaismul: gratitudinea faţă cu ingratitudinea. Căci principalele note, care caracterizează pe orbul acestei Evanghelii, sunt tot atâtea semne caracteristice ale păgânismului. Nu că doar orbul ar fi o invenţie a Evanghelistului, ci Evanghelistul aici, ca şi la cap. 10, ne descrie un caz real, care însă, prin poziţia sa, prin semnele sale speciale, e menit de Providenţă după cum însuşi Mântuitorul spune la 9, 3, să servească în economia mântuirii ca tip proorocesc pentru viitor, pentru lume.
2. „Orb din naştere“. Păgânismul încă era orb, orb din naştere. El, de la naşterea sa, era lipsit de lumină, de Sfânta Scriptură, care era patrimoniul particular al lui Israil. Păgânismul, deci, nu putea să vadă, şi, prin urmare, să ştie voinţa lui Dumnezeu; dar mai ales, lipsindu-i proorociile şi pregătirea, pe care numai Evreii o aveau, nu putea să întrevadă şi să cunoască venirea lui Mesia şi pe însuşi Mesia. Referitor la mântuire şi păgânismul era cerşetor; nu-şi putea agonisi hrana sufletească, ci era avizat să şi-o cerşească.
„Ravvi, cine a greşit, acesta ori părinţii lui...“. Orice slăbiciune, defect organic, nenorocirea, în sfârşit orice rău e urmarea păcatului. Această urmare, conform cu Ieşirea (20, 5), se arată nu numai la cei, care fac păcatul, ci şi la urmaşii lor din neam în neam. Se vede însă, că, pe lângă această credinţă, întemeiată pe autoritatea lui Moise, în popor era şi erezia, că Dumnezeu pedepseşte şi anticipativ pentru păcatele, ce omul avea să le facă.
Apostolii par a fi împărţit această credinţă deşartă. El, văzând pe cel orb, întreabă pe Iisus din curiozitate, cine a păcătuit: cerşetorul, care de aceea s-ar fi născut orb fiindcă avea să păcătuiască, şi deci orbirea lui ar fi o pedeapsă anticipată, o ispăşire a păcatelor lui viitoare; – ori părinţii lui, ale căror fapte ar fi avut urmarea, ca el să se nască orb, ca să expieze el pentru părinţii lui?
Relativ la păgânism: cine e de vină că păgânismul e lipsit de lumina Sfintei Scripturi: păgânismul actual ori părinţii lui din vechime – doar până la Adam şi Eva?
Fără să intre în aprecierea credinţelor exprimate de ucenici – una întemeiată pe Sfânta Scriptură, alta deşartă – Iisus răspunde, ci cum doreau ei, că orbirea cerşetorului nu e urmare nici a păcatelor lui, nici a păcatelor părinţilor lui.
El s-a născut orb anume, fiindcă aşa a voit Dumnezeu: în economia mântuirii trebuia un tip, un orb din naştere. Însuşi Iisus Hristos ne îndrumă la însemnătatea simbolică a acestui om născut orb.
După lămurirea dată de Mântuitorul, nu vina păgânismului era că el, păgânismul, nu avea Sfânta Scriptură pe care o aveau evreii – cum nu era nici vina lui Adam şi a Evei, eventual a urmaşilor lor, ci aşa a fost voinţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a binevoit să dea lui Israil lumina Sfintei Scripturi, i-a dat-o; dacă ar fi binevoit să o dea şi Păgânilor, nimic nu L-ar fi împiedicat. Deci, dacă a dat unora şi n-a dat altora, aici nu este nici un merit pentru aceia cărora le-a dat şi nici un nemerit pentru aceia cărora nu le-a dat. Din contră, cât priveşte pe Evrei, pentru ei este un dezavantaj, că lor li s-a dat lumina şi totuşi nu văd, nu vor să vadă. Ei în faţa lui Dumnezeu sunt mai răi decât păgânii, căci păgânii, dacă nu văd şi nu-L înţeleg pe Iisus, nu sunt de vină, căci sunt orbi, deci n-au păcat; pe când Evreii, care văd şi înţeleg, dar nu vor să vadă şi să înţeleagă, rămân vinovaţi, păcatul lor rămâne (Ioan 9, 41).
În orb aşadar (vs. 3) trebuie să se arate lucrurile lui Dumnezeu, lucruri pe care are să le săvârşească Mântuitorul câtă vreme este pe pământ. Petrecerea Lui între noi este nu numai o sărbătoare, dar este şi o continuă zi, pe care El o luminează, fiindcă (vs. 5) El este lumina lumii.
Orbul avea un defect organic din naştere; era născut cu lipsa ochilor. Lui îi lipseau ochii trupeşti, pământeşti, o părticică din pământ. Această parte de pământ i-o dă Iisus. Cum pe Adam l-a creat întreg din pământ şi, prin suflare, i-a dat viaţă, aşa pe acest om neîntreg, îl face întreg adăugându-i din pământ aceea ce-i lipsea (vs. 6). Iisus scuipă în ţărâna pământului şi din tina ce o formează cu mâna Sa, creează ochii orbului, întregind şi acoperind defectul cu care El, Dumnezeu, dispusese să se nască, anume ca să-i facă ochi ulterior, cu scop special dumnezeiesc. Este ca o a doua creaţie, sau cel puţin o întregire a creaţiei, făcută anume ca lumea să vadă, să creadă şi să înţeleagă. Actul creaţiei s-a săvârşit fără de martori mincinoşi; el putea să fie tras la îndoială. Actul întregirii în creare e săvârşit în faţa martorilor, care mărturisesc cele văzute şi fac nemotivată îndoială. La creaţie e Duhul lui Dumnezeu, urmat de cuvântul Lui „să fie“, – aici e scuipatul Cuvântului întrupat, urmat de cuvântul (vs. 7) „Mergi de te spală...“.
Lacul Siloam – trimis – este pentru Evanghelist un simbol, reprezentând pe Iisus Hristos – trimis de la Tatăl.
Ungerea cu tină a ochilor celui orb are însă şi un înţeles alegoric instructiv. Orbul era cu adevărat orb, născut fără ochi. Şi, dacă s-ar fi părut cumva că poate să vadă cât de puţin, prin ungerea cu tină se face ca să dispară şi această umbră de prepus, că doar ar putea să vadă ceva, ca cu atât să iasă mai mult la iveală „mărirea lui Dumnezeu“.
3. Păgânismul era şi el orb relativ la revelaţiunea divină, la mântuire. Lui, cu toate acestea, i se părea că vede ceva, vede prin ochii filozofiei, ai ştiinţei, prin revelaţiunea naturală. Ungerea cu tină îi simbolizează adevărul, că, dacă voieşte să primească lumina evanghelică, să abstragă de la orice cunoştinţe şi combinaţiuni filosofice, să se considere ca şi cum n-ar şti nimic, n-ar vedea absolut nimic, – să se lepede de sine şi să primească necondiţionat aceea ce i se dă, ca cu atât să strălucească mai mult lumina ieşită din credinţă.
Această indicaţie la adresa Păgânilor este însă totodată o învăţătură pentru noi: calea mântuirii să nu o căutăm cu ajutorul diferitelor teorii filosofice; adevărurile învăţăturii evanghelice să nu le încercăm cu ştiinţa omenească, ci, abstrăgând de la orice închipuită ori reală ştiinţă, şi, considerându-ne ca şi cum n-am şti nimic, ca şi cum am fi orbi în materie de filosofie şi de ştiinţă, să primim ca indiscutabile adevărurile ce ni se revelează, să avem încredere neţărmurită în ele: să credem în ele.
Dacă avem odată credinţă, avem posibilitatea de a înţelege. Aşa este firea adevărurilor dumnezeieşti, ele sunt nepătrunse de cei necredincioşi, şi sunt înţelese numai cu ajutorul credinţei. Tocmai de aceea şi zice Isaia: „De nu veţi crede, cum veţi înţelege!?“ (7, 9), iar fericitul Augustin se roagă: „Dă-mi, Doamne, puţină ştiinţă şi multă credinţă“.