[patinina34]

15
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Orbului[/SIZE]

II. Recunoştinţa şi răsplata
[SIZE=3](Ioan 9, 8-38)[/SIZE]

1. Cerşetorul era vindecat prin ungerea cu tină; spălarea era numai un simbol. Ochii lui trebuiau să fie curăţiţi prin spălarea minţii şi a inimii în baia Celui trimis, în baia renaşterii – identică cu „naşterea de sus, din Dumnezeu“ (Ioan 3, 3). Aceea ce se întâmplă cu cerşetorul este un simbol, ca avertisment la adresa păgânismului şi la adresa noastră. Păgânismului i se spune, şi nouă încă: nu e destul să abstragi de la toată ştiinţa ta, când vrei să primeşti învăţătura Mântuitorului tău; nu e destul să admiţi, să crezi în învăţăturile Lui, ci să te speli de toată întinăciunea trecutului tău, să „lepezi pe omul cel vechi şi să te îmbraci în cel nou“, să-ţi schimbi întreaga fire: gândirea, dorinţa, voinţa şi făptuirea să-ţi fie întru toate în consonanţă cu învăţăturile a căror autoritate o admiţi: să te renaşti „din apă şi din duh“. Acest înţeles îl are şi Botezul, la care invită Mântuitorul pe Apostoli în ultimele Sale cuvinte, rostite înainte de înălţare, când zice: „cel ce va crede şi se va boteza“ – se va ameliora moraliceşte – „se va mântui“.
Tot ce se referă la păgânism ne priveşte şi pe noi, mai ales pe preoţi şi pe viitorii preoţi: Nu e destul să credem, ci viaţa noastră, faptele noastre să se arate ca un eflux al credinţei noastre, al învăţăturilor, în care noi credem şi pe care le propovăduim. În zadar am crede, dacă faptele noastre nu ar fi în consonanţă cu credinţa noastră, cu învăţătura propovăduită de noi. În acest caz n-am fi cu nimic mai buni decât cei răi, cu nimic n-am folosi nici societăţii, nici neamului, şi nici nouă înşine: „Şi dracii cred“, zice Sfântul Apostol Iacov (2, 19). Ba, ca preoţi, dacă una învăţăm pe alţii şi alta facem, prin conduita noastră noi înşine ne persiflăm şi devenim obiect de scandal pentru aceia pe care chemaţi suntem să-i moralizăm.
2. Îndărătnicia evreilor în a nu voi să creadă pe Iisus şi în a-L învinovăţi cu călcarea Legii, ajunge la absurd, de unde apoi trece în imposibilitatea de-a crede. Absurditatea o vedem în refuzul lor de-a argumenta că Mântuitorul este păcătos, fiindcă în o zi de sâmbătă, scuipând jos, din scuipat şi din ţărână a făcut tină, cu care a uns ochii orbului. Această facere de tină şi această ungere este o lucrare, o profanare a sâmbetei – susţineau evreii în încăpăţânarea lor –, deci profanatorul este un păcătos.
Dus înaintea fariseilor, (vs. 13 ş.u.) cerşetorul istoriseşte din nou cele petrecute cu dânsul. Fariseii, pentru moment, admit fapta, nu se unesc însă asupra concluziilor: unii zic că a profanat sâmbăta, că este păcătos; alţii, de bună seamă o disperată minoritate, susţin contrariul: e un om supranatural, nu poate fi păcătos.
În neînţelegerea lor, cei care simt că le fuge terenul de sub picioare, fără să-şi dea seama asupra urmărilor, aleargă la arbitrajul cerşetorului: să hotărască el – „tu ce crezi despre dânsul?“.
Ei aşteptau ca şi acest cerşetor să se intimideze, cum se intimidase slăbănogul, şi să ia partea majorităţii Fariseilor. Cerşetorul însă răspunde fără înconjur: „este prooroc!“ (vs. 17)şi, toate încercările fariseilor de a-l zăpăci, rămân zadarnice. El ia poziţie hotărâtă de admirator şi apărător al Binefăcătorului său. Pentru el este nemărginit mai mult sentimentul recunoştinţei către Acela Care i-a dat lumina, decât teama de puternicii zilei. Puţin îi pasă lui că-l vor excomunica. Excomunicat a fost el câtă vreme a fost orb. Acum scăpase, intrase în lumină. El renunţă bucuros la societatea coruptă a lui Israil, cu gândul să intre bucuros în societatea Binefăcătorului său. În consecinţă, el se ridică cu demnitate şi ia apărarea lui Iisus, făcându-se în acelaşi timp acuzatorul fariseilor: „Întru aceasta este minune...“ (vs. 30). Voi ar trebui să-L cunoaşteţi, să ştiţi cine e şi de unde vine, că voi ştiţi Scripturile. Este în contra firii să nu-L cunoaşteţi; este deci o minune cu voi – în felul ei. Că doar noi ştim, noi cei neînvăţaţi, noi orbii, cu atât mai vârtos trebuie să ştiţi voi, că pe păcătoşi nu-i ascultă Dumnezeu. Dacă este aşa, şi aşa trebuie să fie, apoi acest om nu este păcătos; mai mult: fiindcă numai Dumnezeu poate să creeze ochi, El este sau Dumnezeu Însuşi, sau este Dumnezeu cu El.
Ruşinaţi, fariseii îşi iau refugiu la înjurături şi la brutalizare: înjurându-l şi îmbrâncindu-l, îl scot afară (vs. 34). Indirect ei îşi recunosc greşeala, dar răutatea nu le permite să cedeze.
3. Drept răsplată pentru ţinuta sa demnă, cerşetorul se învredniceşte să facă cunoştinţa Mântuitorului, Care, ca şi samarinencei, i se descoperă: „Eu sunt!”.
Tot ce şi-a putut dori cerşetorul, a aflat în Iisus: în locul sinagogii din care fusese excomunicat, societatea lui Hristos; în locul Sinedriului, din care a fost îmbrâncit – Însuşi Mântuitorul şi învăţătura Lui; în locul orbirii trupeşti şi sufleteşti – lumina ochilor trupeşti şi sufleteşti.
Se putea o răsplată mai mare?
Cel ce fusese orb, văzând pe Iisus că este Hristos, s-a închinat Lui (vs. 38), I s-a supus, a devenit aderentul şi însoţitorul Lui devotat şi credincios.
Ce s-a întâmplat cu cerşetorul şi cu păgânismul.
Cum evreii n-au voit să admită minunea săvârşită cu orbul din naştere, aşa mai târziu nu vor să admită luminarea păgânismului. Cum evreii excomunică şi brutalizează pe orbul vindecat, – aşa pe timpul Apostolului Pavel – ei declară incompatibilă creştinarea păgânismului şi încearcă prin intrigi şi prin persecuţii, să o zădărnicească.
Cum cerşetorul, împotriva uneltirilor sinedriului, recunoaşte şi susţine pe Iisus Hristos, separându-se de evrei şi se vede recompensat cu descoperirea lui Iisus spre a se întări în credinţă, – astfel şi păgânismul, împotriva tuturor uneltirilor evreieşti, primeşte creştinismul, se face susţinătorul şi propagatorul lui Iisus Hristos, separând cu totul pe evrei. Şi cum sinedriştii, în contra convingerii lor, rămân încăpăţânaţi în păcatul lor, iar cerşetorul primeşte răsplata în persoana lui Hristos, aşa mai târziu, pe când evreii persistă în orbia lor şi-şi primesc osânda, păgânismul primeşte drept răsplată, întreaga învăţătură a lui Iisus Hristos, pe care o dezvoltă în toate direcţiile.
Tipul orbului, ca reprezentant al păgânismului, este scos la iveală şi pus faţă în faţă cu tipul slăbănogului, ca reprezentant al evreismului, de către însuşi Mântuitorul prin ultimele cuvinte, adresate unuia şi celuilalt.
Este o mare şi semnificativă deosebire între întrebarea pe care Iisus o pune cerşetorului şi între admoniţia pe care o adresează fostului slăbănog. Evident că El îi consideră pe amândoi ca tipuri, ca reprezentanţi, – unul al evreilor înrăiţi, plecaţi spre pieire; altul al păgânilor, aplicaţi spre îndreptare, spre mântuire. Pe unul voieşte să-l oprească în nebuna lui pornire spre prăpastie; pe altul îl ajută, ca să iasă la liman. Unuia, pe care-l vede pornit spre păcătuire, îi zice: „să nu mai păcătuieşti“, ca să nu ajungi mai rău de cum ai fost; altuia, pe care-l vede dispus spre bine, cu dorinţa de a se instrui şi a se înnobila, îi zice: „tu crezi în Fiul lui Dumnezeu?“ – în Acela, Care este Însuşi lumina dorită? Voieşti să-I faci cunoştinţă şi să te luminezi la minte şi la inimă, cum te-ai luminat la ochii trupeşti, ca să umbli în lumina Lui?
Concluziile practice se deduc uşor!