[patinina34]

Ca şi cuvintele din Matei (5, 13 ş.u.) şi cele din această Evanghelie sunt adresate tuturor acelora care se ocupă cu propagarea Evangheliei şi a culturii în genere. Înţelesul este: Preotul, care stăruie din răsputeri în înalta sa misiune, care continuă fără preget a revărsa lumină între oameni, are să fie susţinut de Lumina, în serviciul Căreia s-a pus: el devine un reprezentant şi părinte al culturii din neamul său, aflându-şi răsplata în însăşi cultura propagată de el. Această cultură, această lumină este, care mărturiseşte pentru el înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este răsplata cea mai frumoasă a preotului vrednic, răsplata cea mai nobilă, ce poate fi rezervată unui muritor şi după moarte. El, preotul vrednic vieţuieşte din neam în neam în amintirea plăcută, plină de recunoştinţă a fiilor săi sufleteşti. Din contră: cel ce-şi face datoria numai de silă, se codeşte unde nu mai poate, adică se leapădă de misiunea sa: o lepădătură este în cinul preoţesc, şi, murind, nu-şi mai aduce nimeni aminte de dânsul, decât doar cu dispreţ, ca de un nevrednic şi model de neglijenţă. De un astfel de Apostol, cu adevărat se leapădă Lumina, se leapădă Hristos, şi în cele din urmă se leapădă ori îl leapădă şi autoritatea lui superioară bisericească (vs. 33).
Misiunea Mântuitorului este misiunea preotului: să provoace lupta între lumină şi între întuneric, între bine şi între rău, între moarte şi între viaţă, lupta în care lumina, binele, viaţa trebuie să biruiască.
Nici o luptă nu se face fără jertfe. Cea mai nobilă luptă este lupta pentru reforma minţii şi a inimii; deci şi jertfa, e firesc să fie cea mai grea, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Luptătorii aceştia deci, şi primii lor aderenţi n-au să se odihnească pe roze, ci pe spini.
În aprinderea luptei se arată vitejia. Mulţi dintre viteji mor în luptă, dar, prin moartea lor, ei câştigă victoria. Ceilalţi, care fug din luptă îşi scapă viaţa, dar omoară cauza, pentru care aveau menirea să lupte. Aceasta se aplică şi la apostolat şi la preoţie. Preotul, în râvna sfântă a misiunii sale, se consumă, moare trupeşte mai curând decât ceilalţi, dar, în consumarea sa apostolică, el îşi câştigă nemurirea. Murind grabnic el trăieşte veacuri (vs. 39). Din contră: cel ce se cruţă în misiunea sa, pe care o consideră numai ca un mijloc de trai, îşi menajează viaţa, se poate să trăiască trupeşte cu câţiva ani mai mult, dar când moare, moare pentru toată lumea, pentru vecie. Viaţa pierdută nu o poate răscumpăra cu nimic. Pentru cea viitoare n-are nimic ce să dea spre a o dobândi.
3. Ideile sublime, cuprinse în predica cea mare din cap. 10, şi oarecum repetate în învăţătura despre primejdia bogăţiilor din cap. 19, sunt şi rămân, pentru moment, neînţelese de Apostoli. Auziseră ei în diferite rânduri şi sub diferite formulări, una mai populară decât cealaltă, învăţăturile lui Iisus despre idealuri, despre înalta sa misiune apostolică, despre recompensa morală ce-i aşteaptă, dar ei tot cei vechi, cei mici la suflet, josnici rămân, legaţi de cele materiale. Va trebui să se pogoare Duhul sfânt peste ei, ca să-i ridice din josnicia în care se găseau. Până atunci însă ei sunt şi rămân stăpâniţi de cele pământeşti, de interese mici, materiale.
Acestei stări sufleteşti, cu naivitate, îi dă expresie Petru, cel mai vorbăreţ şi mai deştept dintre dânşii. El îi zice Mântuitorului: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat ţie, oare ce va fi nouă?“ – noi ce vom dobândi?
Este uimitor de mare contrastul între sublimitatea idealului lui Iisus şi între micimea şi materialismul de care sunt stăpâniţi Apostolii. Şi era nevoie de dumnezeiasca răbdare prevăzătoare a Mântuitorului, ca să nu iasă la iveală o aspră mustrare.
Spre a nu-i înstrăina, ba, spre a-i mângâia şi încuraja, Mântuitorul se coboară la sfera lor de gândire şi le răspunde aşa cum ei gândeau şi înţelegeau, dar aşa ca răspunsul Lui, ţinut în termeni materiali, atunci când ei vor putea înţelege, să poată fi explicat cu înţeles alegoric şi împăcat cu vederile Sale înalte.
Judecata pe cele 12 scaune, mamă, surori, casă, moşii, e de la sine înţeles, nu se pot lua verbal, ci în sens alegoric: răsplată însutită de la ceea ce au lăsat, viaţă veşnică. Apoi adaugă: „Şi mulţi dintâi vor fi în urmă şi cei de pe urmă întâi“ (vs. 30). Adică: mulţi din acei care aici sunt fruntaşi, consideraţi de lume, dar nevrednici, la Judecată vor fi puşi la locul lor, între cei răi, între cei din urmă, şi vice-versa. Cu alte cuvinte: dacă aici meritul modest rămâne nebăgat în seamă: Dumnezeu îl va scoate la iveală, iar vrednicia va fi pusă unde i se cuvine, în frunte. La Dumnezeu părtinire nu e, El nu se uită la faţă, ci la fapte. Aceasta să vă fie mângâiere.
Cuvintele adresate Apostolilor, sunt adresate şi preoţilor.

[SIZE=4] [/SIZE]