[patinina34]

[SIZE=3]23[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a VII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 9, 27-35)[/SIZE]

27. Şi trecând de acolo Iisus, au mers după dânsul doi orbi strigând şi zicând: miluieşte-ne pe noi Iisuse Fiul lui David. 28. Iar dacă au venit în casă, s-au apropiat de dânsul orbii, şi le-a zis lor Iisus: credeţi că pot să fac eu aceasta? Au zis Lui: aşa, Doamne. 29. Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră să fie vouă. 30. Şi s-au deschis ochii lor, şi le-a poruncit lor Iisus, zicând: vedeţi, că nimeni să nu ştie. 31. Iar ei ieşind au vestit pe dânsul în tot pământul acela. 32. Iar după ce au ieşit ei, iată au adus pe un om mut îndrăcit. 33. Şi, după ce a scos pe dracul, a vorbit mutul: şi s-a mirat mulţimea, zicând: că niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. 34. Iară fariseii ziceau, cu Domnul dracilor scoate dracii. 35. Şi umbla Iisus prin toate cetăţile şi oraşele învăţând în adunările lor, şi propovăduind Evanghelia împărăţiei, şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Răsplata credinţei

1. În această Evanghelie ni se descriu două minuni, una săvârşită asupra organului vederii, alta asupra organului vorbirii.
Ca în cele mai multe cazuri, şi în cele de faţă, Mântuitorul pune în legătură vădită fapta cu învăţătura; căci El nu este numai un simplu făcător de minuni, ci întâi şi întâi este învăţător, educator. Minunile sunt lucru secundar, ele au menirea numai să confirme adevărul învăţăturilor Lui, să deştepte credinţa, aderenţa la învăţătura Lui. „De nu veţi vedea semne şi minuni nu veţi crede“, zice El la Ioan (4, 48). Dar, în acelaşi timp, tocmai fiindcă tinde să producă în toţi credinţa, El răsplăteşte credinţa prin minuni. Scopul Îi este mântuirea sufletului; mijloacele de care se serveşte şi care se susţin reciproc, sunt credinţa şi minunile sau credinţa prin minuni şi minunile pentru credinţă.
2. Doi orbi stăruie în urma lui Iisus Hristos, ca să-I fie milă de ei, să le dea lumina ochilor. El ar fi putut să-i vindece, fără ca ei să se mai apropie de Dânsul, şi fără ca El să vorbească cu dânşii. Doară El ştia ce doresc ei, ştia că ei cred că El îi poate vindeca.
Vindecarea de la distanţă şi fără cele ce urmează, nu înceta de a fi minune; dar îşi pierdea importanţa educativă, înceta de a fi mijloc de exploatat pentru scopul lui Iisus. De aceea El îşi urmează calea până în casă, unde, în faţa publicului, îi întreabă: credeţi voi că Eu pot să vă dau vederea ochilor? Şi, primind răspunsul afirmativ, face vindecarea atârnătoare de credinţa lor.
Probă, că încrederea lor în puterea Mântuitorului era desăvârşită, este că orbii s-au vindecat.
Credinţa orbilor este răsplătită. Răsplata însă este învăţătura pentru martorii minunii: cel ce crede în Dumnezeu nu rămâne deşert. Deci un puternic stimulent pentru credinţă şi, prin credinţă, pentru îndreptarea şi înnobilarea moravurilor, iar prin aceasta pentru dobândirea fericirii pământeşti şi cereşti, temporale şi veşnice.
Mântuitorul nu tinde să-Şi câştige popularitate prin faptele Sale. El face binele pentru că este bine şi pentru că binele făcut de El este menit să producă bine peste bine, şi pentru ca, prin aceasta, să pună în practică principiul enunţat de El; să faci binele neaşteptând nici un fel de răsplată. În consecinţă, El porunceşte cu asprime celor vindecaţi, să nu spună nimănui că El le-a dat vedere ochilor.
Această oprire are în vedere alarmarea maselor, reclama admiraţiunii infructuoase, lipsite de efecte morale, cum făceau fariseii. Dar recunoştinţa foştilor orbi şi iubirea către semenii lor, tovarăşi de suferinţe şi de nenorociri, primează datoria lor de a asculta de porunca lui Iisus. Ei, încrezuţi în bunătatea Lui „lesne iertătoare“, preferă să-I calce porunca în formă, decât să se arate nerecunoscători către Binefăcătorul lor şi să nu facă nemărginitul bine şi altor nenorociţi de a-i îndrepta la mântuire. Ei, de formă calcă porunca lui Iisus, „vestindu-L în tot pământul acela“, în fond însă sunt în perfectă consonanţă cu vederile Lui. Ei nu-L vestesc ca să-I facă reclamă, ci Îl vestesc ca Învăţăcei, ca Apostoli ai Lui, anume spre a produce în ascultători credinţă ducătoare la mântuire.
3. Abia ies cei doi vindecaţi şi se aduce înaintea Mântuitorului un mut. Hristos vindecă pe mut, scoţând din el defectul (dracul) muţiei, şi omul vorbeşte, spre mirarea tuturor.
Poporul, când vede şi această minune, exclamă cu mirare: aşa nu s-a mai pomenit!
Fariseii însă, care Îl urmăreau cu scopuri rele, văd îngroziţi ce efecte au aceste minuni asupra poporului, şi de aici primejdia pentru ei, să-şi piardă popularitatea. Ei, în gura cărora gloatele se uitau cu admiraţiune, se folosesc de autoritatea lor şi spun mulţimii: nu vă uitaţi oameni buni la cele ce vedeţi, că doară El „scoate dracii cu domnul dracilor“. Ei vor să-L discrediteze pe Mântuitorul, producând credinţa în popor că Iisus Hristos stă în legătură nu cu Dumnezeu, ci cu iadul, cu căpetenia dracilor.
Acestei calomnii Mântuitorul nu găseşte necesar să-i răspundă în acest loc. Răspunde El mai târziu (Matei 12, 31-32), când, la o minune analogă – vindecarea unui surdo-mut –, fariseii susţin din nou că Iisus scoate dracii cu domnul dracilor, cu Beelzebul.
Când facem bine să nu ne gândim la nici un fel de răsplată, care rezidă şi în îndatorirea ori mulţumirea aceluia, căruia i-am făcut binele.
Răsplata să o simţim în inima noastră, să fim mulţumiţi cu noi înşine că am putut face bine. Aceasta este cea mai nobilă răsplată a faptei bune.
Dacă ne-a făcut cineva vreun bine, nimic să nu ne împiedece, nici modestia binefăcătorului nostru, de a-i arăta prin fapte recunoştinţa noastră; căci nerecunoştinţa, nemulţumirea este o pată ruşinoasă, care dovedeşte că nerecunoscătorul nevrednic a fost de binefacere. Ea, nerecunoştinţa este un păcat din cele mai grave, care dovedeşte răutatea inimii şi trage după sine cumplita pedeapsă dumnezeiască. E destul să avem ca model pe poporul evreiesc, care pentru nerecunoştinţa arătată către Dumnezeu binefăcătorul lui, a primit şi poartă şi astăzi pedeapsa cea cumplită a împrăştierii sale pe toată faţa pământului, ca obiect de dispreţ şi de goană între popoare.
Din preocuparea nefastă a fariseilor să învăţăm a ne feri de acest viciu, care orbeşte pe om, îl face să nu vadă, să nu audă, ci să meargă orbeşte spre propria pierzare; îl face ca şi cele mai bune intenţii ale fraţilor săi să le interpreteze în rău; pe binevoitorii şi binefăcătorii săi să-i considere ca vrăjmaşi, şi să caute a le face rău.
Mai ales această învăţătură are deplină valoare pentru Preoţi şi pentru candidaţii de preoţie.