[patinina34]

[SIZE=3]27[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 18, 23-35)[/SIZE]

23. Drept aceea asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale. 24. Şi începând el a se socoti, i-au adus lui un datornic cu zece mii de talanţi. 25. Şi neavând el să dea, a poruncit stăpânul lui să-l vândă pe el, şi pe femeia lui şi pe prunci, şi toate câte avea, şi să plătească. 26. Deci căzând sluga se închina lui, zicând: Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi toate-ţi voi plăti. 27. Şi milostivindu-se stăpânul slugii aceleia, l-a slobozit pe el, şi i-a iertat lui datoria. 28. Iar ieşind sluga a aflat pe unul din cei împreună cu sine slujitori, care era lui dator cu o sută de dinari, şi prinzându-l pe el îl sugrumă, zicând: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. 29. Deci căzând cel împreună cu el slugă la picioarele lui, ruga pe dânsul, zicând; mai îngăduieşte-mă, şi toate voi plăti ţie. 30. Dar el nu a vrut, ci ducându-se, l-a băgat în temniţă până va plăti datoria. 31. Iar văzând cei împreună cu el slugi, cele ce s-au făcut, s-au întristat foarte şi venind au spus stăpânului său toate cele ce se făcuse. 32. Atunci chemând pe el stăpânul său, a zis lui: slugă vicleană, toată datoria aceea am iertat ţie, pentru că m-ai rugat. 33. Au nu se cădea şi ţie să-ţi fie milă de cel împreună cu tine slugă, precum şi mie mi-a fost milă de tine. 34. Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe el muncitorilor, până va plăti toată datoria lui. 35. Aşa şi Tatăl meu cel ceresc va face vouă de nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimile voastre greşelile lor.

Iertarea

1. Talantul este originar o măsură de greutate, corespunzând la aproape 50 kg. Mai târziu a ajuns să fie măsură de valoare, reprezentând, ca talant de argint, cam 900 coroane, iar, ca talant de aur, cam 15.000 coroane. Când Mântuitorul vorbeşte, deci, de 10.000 de talanţi, înţelege o sumă enormă: dacă se înţelege talanţi de argint, cam 9.000.000, iar dacă se înţeleg talanţi de aur, cam 150.000.000 coroane.
Dinarul era moneda obişnuită, cum e la noi coroana, a cărei valoare aproximativă o reprezintă.
Legea constituţională a israieliţilor dădea drept creditorului, nu numai asupra averii, dar şi asupra persoanei şi a familiei datornicului. Creditorul putea lua ca sclavi pe datornic şi pe familia acestuia şi îi putea vinde (IV Regi 4, 1; Neemia 5, 5-8; Isaia 50, 1).
2. Ca să trăiască liniştit şi în pace, omul are trebuinţă să fie în relaţii bune, în armonie cu ceilalţi oameni. Dar, în rătăcirile sale, omul, vrând-nevrând, greşeşte, supără pe alţii, şi, prin aceasta, stricând armonia dintre el şi cel supărat, îşi face imposibilă viaţa tihnită. Ca să-şi redobândească liniştea, omul are trebuinţă de restabilirea armoniei alterate. Această restabilire se poate face numai prin împăcare, prin neconsiderarea, iertarea greşelii.
Cum fiecărui om i se întâmplă să greşească altuia, şi altul să-i greşească lui, fiecare om, pentru binele său, trebuie să fie iertat şi trebuie să ierte.
Pentru liniştea sufletească a omului aceeaşi importanţă are a fi iertat de alţii ca şi a ierta pe alţii. Ambele stau în strânsă legătură: una fără cealaltă nu poate da liniştea dorită, echilibrul putându-se susţine numai punând greutăţi egale în ambele cumpene. Şi cum fiecare om, în general, greşeşte el altora neasemănat mai mult decât îi greşeşte lui un altul – aşa are trebuinţă să primească de la alţii neasemănat mai multă iertare, decât să dea el altuia.
Dacă considerăm acum că omul nu greşeşte numai semenilor săi, ci şi lui Dumnezeu şi că, tot ce greşeşte el altora, ba tot ce greşeşte şi împotriva sa e considerat ca greşeală făcută lui Dumnezeu, ca păcat: toate aceste greşeli şi păcate, adunate, sunt enorm de multe, şi, de toate aceste greşeli şi păcate, el are trebuinţă să fie iertat, să fie iertat de oameni şi să fie iertat de Dumnezeu.
În zadar ar dobândi el iertarea tuturor greşelilor şi chiar a păcatelor sale, că el linişte sufletească, viaţă tihnită tot nu poate avea, dacă nu iartă şi el celor ce i-au greşit lui. Echilibrul în liniştea sufletului său îl poate avea numai punând iertarea desăvârşită în ambele cumpene: deoparte iertând el pe alţii, de alta iertat fiind el de alţii. După parabolă, proporţia, între ceea ce trebuie să ierte el faţă cu ceea ce trebuie să i se ierte, este ca extrem de mic către uriaş de mare. Dar importanţa acestei iertări trece peste sfera vieţii pământene.
Dumnezeu, ca Părinte al tuturor, aşteaptă de la noi să avem milă de fiii Săi, fraţii noştri, cum şi El are milă de noi: să-i ajutăm ca să fie fericiţi, să le înlesnim liniştea sufletească. El de la noi cere să facem aşa de puţin pentru fiii Săi, să le iertăm aşa de puţin, ca, în schimb, El să ne poată da, să ne poată ierta enorm de mult. El ne dă nouă de milioane de ori mai mult, decât aşteaptă să dăm noi semenilor noştri. El cere de la noi ca să ne asemănăm Lui, să fim generoşi, dar numai a milioana parte de cum este El generos faţă de noi!
Şi, când ne gândim cât de mult pune El în perspectivă să ne dea pentru un bagatel, pe care noi trebuie să-l dăm semenilor noştri: tot numai şi numai spre binele nostru – ar fi absurd numai să se gândească cineva, că, dacă noi nu vom da nici extrem de puţinul şi de micul dar să ne putem aştepta la enorm de marele dar dumnezeiesc. Şi aici este un do ut des: do 1ut des milioane!
Iertarea din partea noastră (1) nu este un dar, care priveşte numai pe aproapele, numai cumpăna liniştei lui sufleteşti, ci este un dar, care jumătate este în beneficiul nostru, este greutatea pe care o punem în cumpăna liniştei noastre sufleteşti. Ei bine, dacă pentru noi nu voim să punem nimic în cumpănă, cum se va putea restabili echilibrul? Aceea ce punem noi înşine în cumpăna liniştei noastre sufleteşti este râma (1), cu care voim să prindem uriaşul peşte (milioane), iertarea dumnezeiască. Cu undiţa goală nu se prinde peştele. Şi, precum un nebun ar fi acela, care ar încerca să prindă peşte cu undiţa goală – tot aşa nebun este acela, care aşteaptă să-i ierte Dumnezeu noianul păcatelor, fără ca el să fi iertat neînsemnatele şi puţinele greşeli ale fratelui său.
3. Întreagă viaţa socială e bazată pe iertări, pe concesiuni reciproce. Dacă oamenii nu şi-ar face unii altora concesiuni, ar fi veşnic încăieraţi, neîntrerupt în ceartă, în procese, ar fi un fel de bellum omnium contra omnes. Cu cât o societate este mai cultă, cu atât membrii ei sunt mai îngăduitori unii cu alţii, cu atât se iartă mai mult unii pe alţii. Şi cu cât în o societate membrii ei se iartă mai mult, cu atât ei sunt mai liniştiţi, mai fericiţi. Peste tot însă, în orice societate, cel ce se arată îngăduitor, tolerant, iertător faţă cu greşelile şi cu scăderile altora, este privit ca om nobil, generos, şi societatea, la rândul ei, îi trece şi ea mai uşor cu vederea scăderile şi greşelile.
În societate însă preotul întru toate are să fie un educator prin conduita sa, un model pentru promovarea fericirii între oameni. Una din calităţile care înalţă pe preot mai mult în ochii publicului şi îndeamnă pe alţii să-l privească cu stimă şi cu respect şi să-l imite, este fără îndoială iertarea celor ce-i greşesc şi tratarea lor cu blândeţe. Dar este de la sine înţeles, că şi această iertare trebuie să-şi aibă marginile sale: să nu treacă peste limitele demnităţii lui, ca nu cumva iertarea prea îndelungată, şi, în anumite cazuri grave, necondiţionat nepermise, să i se interpreteze rău, să se ia drept laşitate ori slăbiciune, şi, în cele din urmă, el, preotul prea iertător, să devină ridicol şi imposibil.
Ca în toate şi în practicarea acestei virtuţi să nu se uite măsura cumpătului, dar mai ales demnitatea misiunii.
Ca toate virtuţile şi aceasta pretinde exerciţiu. Exerciţiul preotul trebuie să şi-l fi făcut de mic, practicarea iertării să i se fi prefăcut în a doua natură. Seminarul este locul şi cuprinde şi timpul, în care, cei ce n-au făcut încă acest exerciţiu, să-l facă cu îndoită ardoare, iar cei ce l-au practicat şi mai înainte, să continue, spre a ajunge la desăvârşire.