[patinina34]

[SIZE=3]28[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 19, 16-26)[/SIZE]

16. Şi iată unul apropiindu-se a zis Lui: învăţătorule bune, ce voi face, ca să am viaţa de veci. 17. Iar El a zis lui: ce-mi zici bun; nimeni nu este bun, numai unul Dumnezeu, iar de vrei să intri în viaţă, ţine poruncile. 18. Zis-a lui: care? Iar Iisus a zis: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb. 19. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. 20. Zis-a lui tânărul: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele, ce-mi mai lipseşte încă? 21. Zis-a Iisus lui, vinde averea ta, şi o dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, şi vino după mine. 22. Iar tânărul auzind cuvântul s-a dus întristat, că avea avuţie multă. 23. Iar Iisus a zis învăţăceilor săi: adevăr zic vouă, că anevoie va intra bogatul întru împărăţia cerurilor. 24. Şi iarăşi zic vouă, că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât bogatul să intre întru împărăţia lui Dumnezeu. 25. Iar învăţăceii auzind se mirau foarte, zicând, cine dar se va putea mântui? 26. Iar Iisus căutând a zis lor, la oameni aceasta este cu neputinţă, iar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Primejdia bogăţiilor

1. După cum vedem cu deosebire din Matei (6, 15. 16 ş.a.), fariseii căutau toate chipurile să facă reclamă spre a deveni populari, ca apoi să poată exploata mai cu înlesnire poporul. Bogatul, de care ni se vorbeşte în această Evanghelie se vede că este unul din farisei. Evanghelistul Luca (18, 18) îl numeşte boier. El vine cu planul să obţină de la Mântuitorul un certificat de înaltă vrednicie morală, pe care apoi să-l exploateze faţă de poporul de rând. Apropiindu-se, deci, de Iisus, bogatul încearcă a se insinua, adresându-I-se în termeni linguşitori (vs. 16) „Învăţătorule bune“. El crede că prin o linguşire bine ticluită, va izbuti să-L momească pe Iisus ca să-i întoarcă linguşirea prin vreun cuvânt de laudă, pe care el să-l întrebuinţeze ca adevărat certificat. Când colo, Mântuitorul, Care ştie cu cine are de a face, constată simplu că, dacă epitetul „bun“ I-l adresează e ca un compliment, ca o linguşire, nu se prinde. Dacă însă este luat în serios, prin acest epitet I se recunoaşte Dumnezeirea, căci epitetul „bun“ se cuvine numai lui Dumnezeu.
După insinuare, bogatul, sigur de răspunsul favorabil al lui Iisus, întreabă: ce bine să facă spre a dobândi viaţa de veci. Iar, la răspunsul scurt şi cuprinzător al Domnului (vs. 18), să ţină poruncile, el, anume ca să atragă asupră-şi atenţia publicului, întreabă „care?“ şi apoi puţin îi pasă dacă minte când se laudă cu îngâmfare: „Toate acestea le-am împlinit...“. Această afirmaţie, crede el, îl ridică mult în ochii poporului şi în ochii lui Iisus. Dar, spre a stoarce de la Iisus un cuvânt de laudă, cu încrederea proprie oamenilor bogaţi, obişnuiţi să primească complimente şi linguşiri, el întreabă pe Iisus: „ce încă îmi mai lipseşte?“. El îşi închipuia că Mântuitorul va fi nevoit să-i răspundă că nu-i mai lipseşte nimic, că e un ideal de om virtuos; iar acest răspuns să-l înalţe şi mai mult în ochii mulţimii ignorante, pe care apoi, cu atât mai uşor, să o poată duce de nas, după plac.
Întrebarea vicleană dar nesăbuită, Iisus o foloseşte spre a-l demasca. El, fariseul, susţinuse, între altele, că în toată viaţa sa a iubit pe aproapele său ca pe sine însuşi (vs. 19). Şi, ca să-i probeze contrariul, Iisus îi zice: Ţi se dă ocazie să probezi prin faptă că ai împlinit măcar una din porunci, că ai iubit şi că iubeşti pe aproapele, ca pe tine însuţi. Proba e: „vinde-ţi avuţiile şi le dă săracilor“ şi apoi practică iubirea servindu-i, cum fac Eu.
La această nenorocită întorsătură nu se aştepta tânărul fariseu, care avea mari bogăţii, strânse nu din iubirea, ci din spolierea aproapelui. Din limbut şi îngâmfat ce era, el, ca prin farmec, se schimbă, devine tăcut, umilit, ruşinat, se simte dat de gol, şi, fără să mai stea de vorbă, pleacă pe unde a venit.
2. O lecţie binemeritată la adresa făţarnicilor Farisei, care toate le speculau spre a se îmbogăţi şi a trăi pe nemuncite din sudoarea celor naivi!
Dar această lecţie, dată în special fariseilor, Mântuitorul o întrebuinţează ca învăţătură generală pentru toată lumea. El Îşi dezvoltase teoriile în privinţa bogăţiilor la Matei (6, 19-21). Teoriile acelea aici le exemplifică, punându-ne în vedere pe un rob al materialismului, care, îndumnezeind bogăţia, tinde, în cele din urmă, la îndumnezeirea sa proprie.
Bogatul îşi câştigase bogăţiile, numai el ştia cum, şi acum, bazat pe aceste bogăţii, căuta prin înşelăciune să-şi satisfacă ambiţia deşartă, făcând ca lumea să-l admire, să i se prosterne, pe motivul că el ar fi, moraliceşte, fără de prihană, un ideal de corectitudine, un sfânt.
Aşa este, din fire, cel stăpânit de pofta bogăţiilor şi a măririi deşarte: întâi nu cruţă nici un mijloc, nu se dă în lături din faţa nici unei fărădelegi, a nici unei crime, numai bani să câştige, avuţii să strângă; apoi, cu avuţiile aşa agonisite, dă goană după idolul deşertăciunii lumeşti. În umbră cursurile lui, calea îi rămâne presărată cu crime, cu nenorocirile celor spoliaţi, înşelaţi şi înjosiţi – până i se înfundă: se demască, ca şi fariseul din Evanghelie şi îşi ia răsplata. Răsplata cea mai straşnică îl aşteaptă însă după moarte; ea este straşnică, fiindcă este după merit: înaintea lui Dumnezeu nu se pot ascunde faptele rele, cum se pot ascunde înaintea oamenilor.
3. Pe un astfel de bogat îl aduce Mântuitorul ca model spre a îndemna pe ai Săi să se ferească de a se înjuga la carul fatal al lui Mamona. Un astfel de om, preocupat de bogăţiile lui, nu se gândeşte la Dumnezeu, la bine. Pentru el binele, Dumnezeu, altruismul, sunt nişte fantasmagorii, bune de a speria cu ele pe cei fricoşi şi de a prinde pe cei naivi. De aceea zice Hristos (vs. 23) că un astfel de bogat „cu anevoie va intra întru împărăţia cerurilor“ – cu anevoie va fi om bun, virtuos, ba (vs. 24) e absolut imposibil, fiindcă nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi rău şi bun, nu poate sluji lui Mamona şi în acelaşi timp şi lui Dumnezeu (Matei 6, 25).
Robul materialismului, îndumnezeitorul avuţiei, nu se poate apropia de Dumnezeu!
Învăţăceii nu-L înţeleg pe Iisus. Ei se îngrozesc şi-L întreabă: „Dar cine poate să se mântuiască?“ (vs. 25).
Văzând Mântuitorul că nici o chestiune atât de simplă şi atât de uşoară nu o înţeleg, spre a curma discuţia, le răspunde: „ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu“ – cu alte cuvinte: ce nu înţelegeţi acum, cu mintea voastră de oameni mărginiţi, va da Dumnezeu de veţi înţelege mai târziu, adică atunci când veţi fi insuflaţi de Duhul Sfânt, după Înălţarea Mea.
Nici în această Evanghelie, ca peste tot nicăieri în învăţăturile Sale, Mântuitorul nu combate bogăţiile. El combate numai abuzul de bogăţii, alipirea prea mare de ele, considerarea lor ca scopul vieţii noastre, ori apoi ca mijloace spre a duce cu ele o viaţă nevrednică.
După spiritul învăţăturilor lui Iisus, suntem datori să ne câştigăm avuţii prin muncă cinstită (I Tesaloniceni 4, 11; II Tesaloniceni 3, 7-12) şi cele câştigate, ori moştenite, să nu le risipim, ci să le îngrijim şi să le folosim spre binele nostru şi al aproapelui. Când avem bogăţii să fim ca şi cum nu le-am avea, adică să nu ne fie inima legată de ele, ci, oricând, să putem renunţa la bogăţii pentru scopuri mai înalte, fie naţionale, fie bisericeşti.
Mai ales preotul, în ce priveşte bogăţiile materiale, trebuie să premeargă cu exemplul bun, atât cu privire la câştigarea, cât şi cu privire la întrebuinţarea şi păstrarea lor.
După preot trebuie să se orienteze enoriaşii lui. De aceea în gospodăria sa, preotul trebuie să fie pildă vie. El, ca om cult trebuie să fie la curent cu dezvoltarea raţională a cultivării pământului, vitelor de rasă bună, apiculturii, grădinăritului şi a tuturor izvoarelor de câştig prin muncă cinstită; să îndemne pe agricultori la asociaţie pentru procurarea uneltelor celor mai bune în agricultură, a seminţelor celor mai rodnice după natura pământului, de care ei dispun. Exemplul lui trebuie să-l urmeze agronomii în îngrijirea recoltei şi în păstrare, în utilizarea raţională a caselor de economii. Acolo, unde, în cele economice, preotul este la locul său, se sălăşluieşte bunăstarea, care alungă sărăcia şi viciul. seminaristul să nu uite, nici în acest ram, a face practică, exerciţiu.