Talcuirea evangheliilor de peste an (35)
[SIZE=3]29[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 21, 33-43)[/SIZE]
33. Ascultați altă pildă, era un om stăpân de casă, care a sădit vie, și cu gard a îngrădit-o, și a săpat într-însa teasc, și a zidit turn, și a dat-o lucrătorilor, și s-a dus departe. 34. Iar când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis slugile la lucrători să ia roadele ei. 35. Iar lucrătorii prinzând slugile lui pe unul l-au bătut, iar pe altul l-au omorât, iar pe altul cu pietre l-au ucis. 36. Și iarăși a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, și au făcut lor asemenea. 37. Iar mai pe urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor rușina de fiul meu. 38. Iar lucrătorii văzând pe fiul, au zis întru sine: acesta este moștenitorul, veniți să-l omorâm pe el, și să ținem moșia lui. 39. Și prinzându-l pe el l-au scos afară din vie și l-au omorât. 40. Iar când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acelora? 41. Zis-a lui: pe cei răi, rău îi va pierde, și via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. 42. Zis-a lor Iisus: au niciodată nu ați citit în scripturi: piatra care nu au socotit-o ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut aceasta, și este minunată întru ochii noștri. 43. Pentru aceea zic vouă, că se va lua de la voi împărăția lui Dumnezeu, și se va da neamului, care va face roadele ei.
Pedeapsa celor răi
1. Piatra din capul unghiului. La evrei în colțurile caselor se puneau de comun pietre mari, puternice, în care să se încheie bine pereții și prin care casele să fie apărate de eventuale izbituri. Aceste pietre erau considerate ca forța și siguranța trăiniciei caselor. Și, fiindcă, în mod figurat, nu numai familia, ci și seminția sau neamul, ba și poporul e numit adeseori cu numele „casă“: casa lui David, casa lui Aaron, casa lui Israil, de aceea principii care stau în fruntea neamurilor, sunt numiți, ici colo, în mod figurat pietre din capul unghiului (pietre unghiulare). În Isaia (28, 16), Psalmul 117, 21 piatra din capul unghiului este o numire în care se cuprind toate instituțiile întemeiate de Dumnezeu, instituții care formează temelia Împărăției lui Dumnezeu, din care cauză textele din Noul Testament (cu piatra din capul unghiului) cu explicare tipică, se referă la Hristos (I Petru 2, 4 ș.u.; Romani 9, 33).
Poporul israielit forma o împărăție teocratică, în fruntea căreia era Dumnezeu-Domnul (Iahve). De aceea împărăția teocratică a lui Israil era împărăția lui Dumnezeu reală, pământeană. Ea, împărăția pământeană, era pregătitoare împărăției cerești, a împărăției lui Dumnezeu ideală. Ea avea să se perfecționeze pe pământ, spre a trece simplu în împărăția lui Israil ideal sau în împărăția cerească.
2. Mântuitorul intrase în Ierusalim cu mare zgomot. Opoziția evreilor era la culme. Ei hotărâseră în sinedriu să-L prindă și să-L omoare. Iisus știa aceasta. El ar fi putut prea ușor să se retragă din Ierusalim și să-și scape viața. Dar în loc să facă vreo încercare de scăpare, El îi întărește pe evrei în propusul lor și-i silește să-și îndeplinească planul atunci când voia El, atunci când Îi „sosește ceasul, nu când lor le-ar veni mai bine la socoteală“. Mijloacele de care El se folosește, spre a le impune hotărârea Sa dumnezeiască, luată încă de la întemeierea lumii, sunt asemănările, prin care scoate în relief perversitatea fruntașilor evreiești și vaiurile (cap. 23), ca corespunzătoare fericirilor de la începutul activității Sale (Matei cap. 5) – vaiuri în care se demască întreagă răutate a fariseilor și a cărturarilor și în urma cărora o amânare a catastrofei era peste putință.
3. În asemănarea de față Iisus ne pune în vedere conducătorii poporului de la începutul existenței lui, ca popor și până acum.
Religia lui Israil, ca religie revelată, e religie impusă, cu menirea de a înfrâna poftele și a îmblânzi moravurile.
Încă de la început fruntașii poporului, ca reprezentanți legitimi ai lui, iau poziție față de această religie incomodă, și, în nenumărate rânduri, încearcă să o lepede și să o înlocuiască cu idolatria. Cu acești fruntași îndărătnici Dumnezeu, prin Prooroci, poartă o continuă luptă. Proorocii, trimiși de Dumnezeu, nu numai că nu sunt ascultați, dar unii dintr-înșii sunt batjocoriți, alții omorâți.
Această luptă Mântuitorul o reprezintă printr-o asemănare. El aseamănă poporul israielit cu o vie, pe care Stăpânul a dat-o unor lucrători, ca să o cultive, și, la timpul său, să-i dea rodurile. Lucrătorii viei sunt fruntașii, conducătorii poporului, însărcinați cu pregătirea lui pentru împărăția cerească a lui Dumnezeu. Stăpânul viei este Dumnezeu Domnul; slugile lui sunt Proorocii; Fiul este Iisus, pe care ei, lucrătorii, Îl prind, Îl scot afară din Ierusalim, ca centru și reprezentant al viei și Îl omoară. Iisus le spune, destul de înțeles, cine este Fiul Stăpânului și cine sunt lucrătorii, cine slujitorii etc. Ei însă, preocupați, pentru moment, nu înțeleg unde va să-i ducă Mântuitorul, și, la întrebarea: „Când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acelora?“ își enunță ei înșiși sentința: „Pe cei răi cu rău îi va pierde iar via o va da altor lucrători, care vor da lui rodurile în vremile sale“.
Această sentință odată enunțată, Iisus o confirmă, atrăgând atenția fruntașilor evrei, că ea pe ei îi privește. Ceea ce ei au desconsiderat devine lucru principal: din punct de vedere al împărăției cerești, ei, ziditorii casei lui Israil, conducătorii poporului, pe El, pe Iisus L-au desconsiderat, pe când El este piatra unghiulară a casei lui Israil celui ideal, El este Principele, Împăratul împărăției cerești. Și, vai celui ce va cădea peste această piatră, ori peste care ea va cădea, că, „Cel ce va cădea peste această piatră se va strica, iară pe care va cădea ea, îl va sfărma“ (vs. 44).
Fruntașii lui Israil, ca reprezentanți și conducători ai poporului, aveau datoria să pregătească poporul pentru trecerea din Împărăția reală, pământească la cea ideală, cerească. Dar ei fac contrariul. Pe trimișii lui Dumnezeu îi persecută, pe Fiul Lui Îl omoară; căci lor nu le trebuie un Împărat ideal, Care să-i pregătească pentru idealuri; ei așteaptă un Mesia lumesc, curat pământesc, care să întemeieze o împărăție lumească, pe care ei să o poată exploata materialicește – prin urmare o împărăție în opoziție cu cea dumnezeiască. De aceea adaugă Mântuitorul: „Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului, care va face rodurile ei, Ea se va lua, fiindcă voi, în faptă v-ați lepădat de ea.
Acum îl înțeleg fariseii și arhiereii; și văd că Iisus pe ei îi înfierează, și, presimțind că El n-are să se oprească aici, ci va continua a-i discredita înaintea poporului, caută să-L prindă și să-L omoare. Văzând însă că e prea multă gloată, deocamdată entuziasmată pentru El, spre a nu provoca tulburări, își amână executarea planului.
– Vie e și Biserica cea vie, în care preoții sunt lucrătorii, însărcinați să o cultive și roduri să dea Stăpânului, preotului nu-i este dat să aștepte ca să vină la dânsul slugile să ia rodurile: el este dator să le prezinte însuși Stăpânului său. Vai de acel preot, care asemănându-se fariseilor, nu cultivă via cu destulă sârguință și nu este în stare să dea rodurile ei la vremea sa. Rodurile acestea sunt conduita, viața morală a enoriașilor săi. Cu viața morală în înțeles religios, stă în strânsă legătură și viața în înțeles național, patriotic și economic. Una fără cealaltă nu se poate nici măcar închipui. În toate aceste direcții preotul, ca lucrător al viei, încredințate lui, trebuie să arate rodurile la vremea sa. Vai lui, dacă nu este în stare să le arate. În acest caz el este un rău și, deci, cu rău îl va pierde Stăpânul viei.
Tocmai spre a evita pierzarea din perspectivă, cel ce voiește să se facă lucrător în via Domnului, să se pregătească timp îndelungat, ca, la vreme, să poată fi un bun lucrător. Un bun lucrător al viei va putea fi însă numai dacă timpul de pregătire îl va folosi cu toată sârguința în scopul pentru care stă în seminar. Cel ce-și pierde vremea cea scumpă fără să se pregătească din destul, este înainte pierdut pentru cariera preoțească, este considerat ca rău, și: „pe cei răi cu rău îi va pierde“.
|