[patinina34]

[SIZE=3]29[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 21, 33-43)[/SIZE]

33. Ascultaţi altă pildă, era un om stăpân de casă, care a sădit vie, şi cu gard a îngrădit-o, şi a săpat într-însa teasc, şi a zidit turn, şi a dat-o lucrătorilor, şi s-a dus departe. 34. Iar când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis slugile la lucrători să ia roadele ei. 35. Iar lucrătorii prinzând slugile lui pe unul l-au bătut, iar pe altul l-au omorât, iar pe altul cu pietre l-au ucis. 36. Şi iarăşi a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut lor asemenea. 37. Iar mai pe urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor ruşina de fiul meu. 38. Iar lucrătorii văzând pe fiul, au zis întru sine: acesta este moştenitorul, veniţi să-l omorâm pe el, şi să ţinem moşia lui. 39. Şi prinzându-l pe el l-au scos afară din vie şi l-au omorât. 40. Iar când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acelora? 41. Zis-a lui: pe cei răi, rău îi va pierde, şi via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. 42. Zis-a lor Iisus: au niciodată nu aţi citit în scripturi: piatra care nu au socotit-o ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut aceasta, şi este minunată întru ochii noştri. 43. Pentru aceea zic vouă, că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu, şi se va da neamului, care va face roadele ei.

Pedeapsa celor răi

1. Piatra din capul unghiului. La evrei în colţurile caselor se puneau de comun pietre mari, puternice, în care să se încheie bine pereţii şi prin care casele să fie apărate de eventuale izbituri. Aceste pietre erau considerate ca forţa şi siguranţa trăiniciei caselor. Şi, fiindcă, în mod figurat, nu numai familia, ci şi seminţia sau neamul, ba şi poporul e numit adeseori cu numele „casă“: casa lui David, casa lui Aaron, casa lui Israil, de aceea principii care stau în fruntea neamurilor, sunt numiţi, ici colo, în mod figurat pietre din capul unghiului (pietre unghiulare). În Isaia (28, 16), Psalmul 117, 21 piatra din capul unghiului este o numire în care se cuprind toate instituţiile întemeiate de Dumnezeu, instituţii care formează temelia Împărăţiei lui Dumnezeu, din care cauză textele din Noul Testament (cu piatra din capul unghiului) cu explicare tipică, se referă la Hristos (I Petru 2, 4 ş.u.; Romani 9, 33).
Poporul israielit forma o împărăţie teocratică, în fruntea căreia era Dumnezeu-Domnul (Iahve). De aceea împărăţia teocratică a lui Israil era împărăţia lui Dumnezeu reală, pământeană. Ea, împărăţia pământeană, era pregătitoare împărăţiei cereşti, a împărăţiei lui Dumnezeu ideală. Ea avea să se perfecţioneze pe pământ, spre a trece simplu în împărăţia lui Israil ideal sau în împărăţia cerească.
2. Mântuitorul intrase în Ierusalim cu mare zgomot. Opoziţia evreilor era la culme. Ei hotărâseră în sinedriu să-L prindă şi să-L omoare. Iisus ştia aceasta. El ar fi putut prea uşor să se retragă din Ierusalim şi să-şi scape viaţa. Dar în loc să facă vreo încercare de scăpare, El îi întăreşte pe evrei în propusul lor şi-i sileşte să-şi îndeplinească planul atunci când voia El, atunci când Îi „soseşte ceasul, nu când lor le-ar veni mai bine la socoteală“. Mijloacele de care El se foloseşte, spre a le impune hotărârea Sa dumnezeiască, luată încă de la întemeierea lumii, sunt asemănările, prin care scoate în relief perversitatea fruntaşilor evreieşti şi vaiurile (cap. 23), ca corespunzătoare fericirilor de la începutul activităţii Sale (Matei cap. 5) – vaiuri în care se demască întreagă răutate a fariseilor şi a cărturarilor şi în urma cărora o amânare a catastrofei era peste putinţă.
3. În asemănarea de faţă Iisus ne pune în vedere conducătorii poporului de la începutul existenţei lui, ca popor şi până acum.
Religia lui Israil, ca religie revelată, e religie impusă, cu menirea de a înfrâna poftele şi a îmblânzi moravurile.
Încă de la început fruntaşii poporului, ca reprezentanţi legitimi ai lui, iau poziţie faţă de această religie incomodă, şi, în nenumărate rânduri, încearcă să o lepede şi să o înlocuiască cu idolatria. Cu aceşti fruntaşi îndărătnici Dumnezeu, prin Prooroci, poartă o continuă luptă. Proorocii, trimişi de Dumnezeu, nu numai că nu sunt ascultaţi, dar unii dintr-înşii sunt batjocoriţi, alţii omorâţi.
Această luptă Mântuitorul o reprezintă printr-o asemănare. El aseamănă poporul israielit cu o vie, pe care Stăpânul a dat-o unor lucrători, ca să o cultive, şi, la timpul său, să-i dea rodurile. Lucrătorii viei sunt fruntaşii, conducătorii poporului, însărcinaţi cu pregătirea lui pentru împărăţia cerească a lui Dumnezeu. Stăpânul viei este Dumnezeu Domnul; slugile lui sunt Proorocii; Fiul este Iisus, pe care ei, lucrătorii, Îl prind, Îl scot afară din Ierusalim, ca centru şi reprezentant al viei şi Îl omoară. Iisus le spune, destul de înţeles, cine este Fiul Stăpânului şi cine sunt lucrătorii, cine slujitorii etc. Ei însă, preocupaţi, pentru moment, nu înţeleg unde va să-i ducă Mântuitorul, şi, la întrebarea: „Când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acelora?“ îşi enunţă ei înşişi sentinţa: „Pe cei răi cu rău îi va pierde iar via o va da altor lucrători, care vor da lui rodurile în vremile sale“.
Această sentinţă odată enunţată, Iisus o confirmă, atrăgând atenţia fruntaşilor evrei, că ea pe ei îi priveşte. Ceea ce ei au desconsiderat devine lucru principal: din punct de vedere al împărăţiei cereşti, ei, ziditorii casei lui Israil, conducătorii poporului, pe El, pe Iisus L-au desconsiderat, pe când El este piatra unghiulară a casei lui Israil celui ideal, El este Principele, Împăratul împărăţiei cereşti. Şi, vai celui ce va cădea peste această piatră, ori peste care ea va cădea, că, „Cel ce va cădea peste această piatră se va strica, iară pe care va cădea ea, îl va sfărma“ (vs. 44).
Fruntaşii lui Israil, ca reprezentanţi şi conducători ai poporului, aveau datoria să pregătească poporul pentru trecerea din Împărăţia reală, pământească la cea ideală, cerească. Dar ei fac contrariul. Pe trimişii lui Dumnezeu îi persecută, pe Fiul Lui Îl omoară; căci lor nu le trebuie un Împărat ideal, Care să-i pregătească pentru idealuri; ei aşteaptă un Mesia lumesc, curat pământesc, care să întemeieze o împărăţie lumească, pe care ei să o poată exploata materialiceşte – prin urmare o împărăţie în opoziţie cu cea dumnezeiască. De aceea adaugă Mântuitorul: „Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului, care va face rodurile ei, Ea se va lua, fiindcă voi, în faptă v-aţi lepădat de ea.
Acum îl înţeleg fariseii şi arhiereii; şi văd că Iisus pe ei îi înfierează, şi, presimţind că El n-are să se oprească aici, ci va continua a-i discredita înaintea poporului, caută să-L prindă şi să-L omoare. Văzând însă că e prea multă gloată, deocamdată entuziasmată pentru El, spre a nu provoca tulburări, îşi amână executarea planului.
– Vie e şi Biserica cea vie, în care preoţii sunt lucrătorii, însărcinaţi să o cultive şi roduri să dea Stăpânului, preotului nu-i este dat să aştepte ca să vină la dânsul slugile să ia rodurile: el este dator să le prezinte însuşi Stăpânului său. Vai de acel preot, care asemănându-se fariseilor, nu cultivă via cu destulă sârguinţă şi nu este în stare să dea rodurile ei la vremea sa. Rodurile acestea sunt conduita, viaţa morală a enoriaşilor săi. Cu viaţa morală în înţeles religios, stă în strânsă legătură şi viaţa în înţeles naţional, patriotic şi economic. Una fără cealaltă nu se poate nici măcar închipui. În toate aceste direcţii preotul, ca lucrător al viei, încredinţate lui, trebuie să arate rodurile la vremea sa. Vai lui, dacă nu este în stare să le arate. În acest caz el este un rău şi, deci, cu rău îl va pierde Stăpânul viei.
Tocmai spre a evita pierzarea din perspectivă, cel ce voieşte să se facă lucrător în via Domnului, să se pregătească timp îndelungat, ca, la vreme, să poată fi un bun lucrător. Un bun lucrător al viei va putea fi însă numai dacă timpul de pregătire îl va folosi cu toată sârguinţa în scopul pentru care stă în seminar. Cel ce-şi pierde vremea cea scumpă fără să se pregătească din destul, este înainte pierdut pentru cariera preoţească, este considerat ca rău, şi: „pe cei răi cu rău îi va pierde“.