Talcuirea evangheliilor de peste an (37)
[SIZE=3]31[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XV-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 22, 33-45)[/SIZE]
33. Și auzind popoarele s-au mirat de învățătura lui. 34. Iară fariseii auzind că a rușinat pe saduchei, s-au adunat împreună. 35. Și l-a întrebat pe el unul din ei învățător de lege, ispitindu-l, și zicând: 36. Învățătorule, care poruncă este mai mare în lege? 37. Iisus a zis lui: să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta și cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău. 38. Aceasta este întâia și mai mare poruncă. 39. Iară a doua asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți. 40. În aceste două porunci toată legea și proorocii atârnă. 41. Și fiind adunați Fariseii i-a întrebat pe ei Iisus. 42. Zicând: ce se pare vouă despre Hristos, al cui fiu este? Zis-a ei: al lui David. 43. Zis-a lor, dar cum David cu Duhul pe dânsul îl numește Domn, zicând: 44. Zis-a Domnul Domnului meu, șezi de-a dreapta mea, până voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor tale. 45. Deci dacă-l cheamă David pe el Domn, cum este el lui fiu?
Cea mai mare poruncă din Lege
1. În Evanghelia de față găsim modul de învățământ, așa numit socratic, de pe timpul lui Hristos (66).
Mai ales Cărturarii, care tindeau să pună în perplexitate pe rivalii, ori contrarii lor, erau meșteri în iscodirea de întrebări sucite și întortocheate. În întrebările puse și în răspunsurile date constă profunzimea gândirii, agerimea judecății și vastitatea erudiției.
Saducheii, vrând să ironizeze și să aducă ad absurdum învățătura lui Iisus despre Înviere, și totodată să dea și o zdravănă lovitură contrarilor lor, fariseilor, îi adresează Mântuitorului întrebarea din Matei – la înviere a cui va fi femeia care a avut șapte bărbați? (22, 23-28). Peste așteptarea lor însă Iisus le răspunde cu textul legii așa de potrivit, încât Saducheii sunt nevoiți să recunoască ei înșiși că, față de Mântuitorul, sunt niște ignoranți, și se retrag rușinați.
Lecția dată saducheilor, le convine fariseilor din următoarele considerații:
a) învățătura lor despre Înviere este pusă mai presus de orice discuție;
b) contrarii lor de principii sunt dovediți ca necunoscători ai Scripturilor, deci înjosiți în ochii poporului, și aceasta în avantajul fariseilor.
Dar fariseii nu se mulțumesc numai cu acest câștig. Ei vor să exploateze situația spre a se înălța și mai mult în ochii poporului (vs. 34). Se întrunesc, deci, și se sfătuiesc cum să-i pună ei întrebări lui Iisus, dar așa întrebări, încât, prin ele, deoparte să-și arate superioritatea față de saducheii, pe de alta, prin sofisme să-L încurce pe Iisus, să-I găsească motive spre a-L acuza ca stricătorul legii. Ei mai făcuseră o asemenea încercare, bine combinată, la sărbătoarea trecută a înfigerii corturilor, cu femeia adulteră (Ioan 8, 2-11) și alta cu banul de dajdie (Matei 22, 17-21). Înfrângerile ce le suferiseră atunci, nu-i descurajează, ei nu vor să se lase învinși.
Din sfatul ținut, în care ei au stabilit împreună întrebarea, pe care să I-o pună lui Iisus Hristos, ei trimit pe un jurisconsult, de bună seamă pe cel mai capabil dintre ei, ca să-I pună Mântuitorului întrebarea, și apoi, din răspunsul, ce va primi, să înceapă disputa, spre a-L încurca (vs. 35). La multe chipuri de răspuns se vor fi gândit ei, și vor fi chibzuit și ce să replice, dar la răspunsul pe care Iisus l-a dat imediat, nu s-au gândit; așa eventualitate ei nu calculaseră. Drept ce, cu toată destoinicia lui în dialectică, distinsul Cărturar rămâne mut.
Când Mântuitorul vede efectul răspunsului Său, trece Însuși, din defensiva în care a stat până la această dată, la ofensivă: le pune El întrebarea, și încă nu numai cărturarului, ci tuturor fariseilor adunați (vs. 41-44), întrebare, la care ei nu îndrăznesc să răspundă, fiindcă prin răspunsul lor, din nou s-ar fi osândit ei înșiși. Ei părăsesc acest câmp de luptă, în care recunosc că sunt bătuți pe toată linia, și că orice încercare pe viitor e zadarnică.
Din răspunsul Mântuitorului (vs. 37-39) vedem că chintesența întregii Sfinte Scripturi a Testamentului Vechi este iubirea: cel mai nobil sentiment, care însuși sfințește totul. „Nimic nu este atât de sfânt, ca să nu poată fi sfințit prin iubire“, căci Însuși „Dumnezeu dragoste este“ (I Ioan 4, 8). Toată învățătura Sfintei Scripturi se rezumă în: să iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tău, ca pe tine însuți. Întreagă fericirea vremelnică și veșnică e condiționată de dragostea către Dumnezeu și către aproapele. Toate faptele noastre au să fie măsurate cu măsura dragostei. Deci fapta care nu e motivată de dragoste, oricum s-ar arăta ea, fapta morală, bună, nu e (I Corinteni 13, 1-7); din contră: singura faptă bună e fapta provenită din dragoste. De aceea principiul moralei creștine e dragostea.
2. Din cuvintele lui David (vs. 43) rezultă că el, David, recunoștea că Hristos, pe lângă firea omenească, după care îi este fiu, va avea și fire dumnezeiască, după care îi este Domn. Aceasta nu voiau, nu puteau să o recunoască fariseii, în preocupările lor contra lui Iisus. Ei prevedeau că în acest caz își taie înșiși creanga de sub picioare, dând lui Iisus în mână tocmai arma de care ei voiau să se servească. Ei voiau să-L acuze că este un hulitor, fiindcă s-a făcut Fiul lui Dumnezeu. Răspunsul lor nu putea fi decât o confirmare a adevărului susținut de Mântuitorul. Astfel dintr-un rău ei trec în altul. Întâi, preocupați, ei nu L-au înțeles și, deci, L-au respins; apoi porniți pe această cale, ei nu se mai pot opri.
Chiar dacă ar voi să se retragă, interesele lor, preocupările lor care îi stăpânesc, îi împing înainte.
Ei închid ochii să nu vadă lumina și fug dinaintea ei, fug însă ca să clocească în întuneric lucrurile întunericului.
Câți dintre noi nu ajungem în poziții analoage cu a Fariseilor: să fim preocupați contra vreunui frate al nostru și chiar, convinși de bunătatea și de nevinovăția lui, să-i răstălmăcim vorbele și faptele, spre a-l înfățișa lumii în culori negre. Și, dacă nu voim să ajungem în halul în care ajunseseră fariseii, până mai este vreme, să ne deșteptăm, să ne dezbrăcăm de preocupări și să ne îmbrăcăm în haina dragostei, care singură este în stare, nu numai să ne scape de pieire, dar să ne dea liniștea sufletească, și, prin aceasta, fericirea vremelnică și veșnică.
Mai ales în seminar, elevul să se ferească din toată puterea a fi preocupat contra vreunui obiect de învățământ, a vreunui profesor ori a vreunui coleg. Preocuparea contra obiectului de învățământ, îl face pe elev să neglijeze obiectul, și, deci, pregătirea să și-o facă defectuoasă, iar prin aceasta să-și câștige multe neplăceri în școală și în viața practică. Preocuparea contra profesorului de asemenea îl face pe elev, ca, de o parte să neglijeze obiectul pe care profesorul respectiv îl predă, de alta în anumite momente să-și piardă cumpătul, să se poarte necuviincios, și să-și atragă neplăceri.
Preocuparea contra colegilor îi face dușmani din aceia, care meniți sunt, pentru întreaga viață, să-i fie prieteni, cu care să se ajute reciproc ca frații.
|