[patinina34]

[SIZE=3]33[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 15, 21-28)[/SIZE]

21. Şi ieşind de acolo Iisus, s-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. 22. Şi iată o femeie cananeiancă, ieşind din hotarele acelea, striga către dânsul, zicând: miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se îndrăceşte. 23. Iar El nu a răspuns ei cuvânt, şi apropiindu-se Învăţăceii lui, rugau pe dânsul, zicând: slobozeşte-o pe dânsa, că strigă după noi. 24. Iară el răspunzând, a zis: nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israil. 25. Iar ea venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne ajută-mi. 26. Iar El răspunzând, a zis: nu este bine a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor. 27. Iar ea a zis: aşa este Doamne, că şi câinii mănâncă din fărâmăturile care cad din masa domnilor săi. 28. Atunci răspunzând Iisus a zis ei: o, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti, şi s-a tămăduit fiica ei dintr-acel ceas.

Stăruinţa în rugăciune

1. Urmaşii lui Canaan, nepotul lui Noe (Facerea 9, 22, 25) s-au numit Cananieni, şi au ocupat partea vestică a Iordanului (Facerea 10, 19). După ocuparea Palestinei prin israieliţi, cananienii au continuat a-şi păstra caracterul lor deosebit naţional şi religios. Ei erau idolatri. Mai ales ţinutul apropiat de Fenicia, coastele mării, era şi pe timpul lui Hristos locuit de hananieni. Între ei şi israieliţi erau veşnice neînţelegeri. Israieliţii îi considerau pe cananieni ca spurcaţi, şi, întocmai cum Turcii, în fanatismul lor, spre a-şi arăta dispreţul şi urgia către cei de altă lege, îi numesc „câini, ghiauri spurcaţi“, tot asemenea şi israieliţii numeau „câini“ pe cananieni. Acest epitet insultător îl întrebuinţează şi Iisus în Evanghelia de faţă.
2. Pentru a doua oară se pune în evidenţă credinţa plină de însemnătate a păgânilor, faţă de necredinţa Evreilor.
Femeia cananeiancă auzise şi ea de faptele lui Iisus şi de misiunea lui Mesia. Ea era convinsă că acest Iisus, după faptele Lui, trebuie să fie Mesia, fiul lui David, şi că, cum a ajutat atâta lume, o va ajuta şi pe ea. Ea strigă deci, în urma lui Iisus, implorându-I ajutorul.
Iisus se preface că nu o bagă în seamă. El voieşte să o prezinte Evreilor ca un model de statornicie în credinţă – cum prezentase înainte pe Centurion, şi cum fusese în timpurile de mult trecute Iov şi Avraam.
Ucenicii, lucru de la sine înţeles, nu bănuiesc intenţia lui Iisus. Ei văzând că femeia nu încetează a se ruga, atrag atenţia lui Iisus asupra ei, ca să-i scape de ea, să nu mai strige în urma lor.
Iisus refuză, dar aşa, ca ea să audă: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israil“.
Ea nu se descurajează, ci, alergând înaintea Lui şi închinându-I-se, Îl roagă din nou: „Doamne ajută-mi“.
Atunci Iisus, ca să-i pună la cea mai grea probă încrederea în Dumnezeu, îi răspunde cu insulta cea mai simţitoare, ce se putea adresa cananienilor: „Nu este bine a lua pâinea fiilor“ (lui Israil) „şi a o arunca câinilor“ (cananienilor).
Iar ea, în loc să se simtă atinsă şi supărată, şi să se retragă, în modestia ei recunoaşte că da, ei cananeenii sunt nişte rătăciţi, nişte nevrednici, cu drept cuvânt asemănaţi câinilor. În acelaşi timp, având neclintită încredere în bunătatea atotputernică a lui Iisus, ea stăruie cu adâncă smerenie în rugăciunea ei, cerând să-i dea numai ceea ce leapădă fii casei lui Israil, zicând: „Aşa este, Doamne“, câini nevrednici suntem noi cananeenii, dar „şi câinii“ sunt creatura Ta, şi lor le-ai rânduit hrana: după porunca Ta, ei „mănâncă din sfărâmăturile care cad din masa domnilor săi“.
La această declaraţie voia Iisus să vină, spre a ne-o da ca învăţătură. Credinţa neclintită în bunătatea, puterea şi dragostea lui Dumnezeu, însoţită de smerenie şi inimă înfrântă, trebuie să însoţească rugăciunea, dacă e, ca ea, să fie adevărată rugăciune şi să aibă efectul dorit – în consonanţă cu Isus Sirah: „Rugăciunea celui smerit norii va pătrunde, şi nu se va mângâia până nu se va apropia, şi nu se va depărta până ce va socoti Cel Preaînalt şi va judeca cu dreptate şi va face judecată“ (35, 18-19).
Declaraţia aceasta, a femeii, o şi pune Iisus în evidenţă, atrăgând asupra ei atenţia celor de faţă şi a celor din veacurile viitoare, şi zicând: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie precum voieşti“. În alte cazuri zice Iisus: „după credinţa ta, după credinţa voastră să vă fie“. Aici: „după cum voieşti“. Acolo scoate la iveală credinţa din rezultatul ei, aici credinţa este dovedită cu prisosinţă, şi voinţa ei e răsplătită prin vindecarea bolnavei ei fiice.
Evanghelia de faţă are însă şi un înţeles mai înalt simbolico-profeţie. Cananeanca, reprezentanta păgânismului fiind, cuvintele şi ţinuta ei se raportează la întregul păgânism. Păgânismul are să se hrănească din sfărâmăturile de hrană spirituală care vor cădea de pe masa domnilor, a fiilor casei lui Israil. Căci domnii din casă, fiii, la care se referă Iisus şi despre care zice, că special pentru ei e trimis, nu şi pentru păgâni: aceşti fii ai casei vor refuza întreaga hrană spirituală a lui Iisus: toată această hrană va deveni sfărâmături, aruncate jos de pe masa casei lui Israil, ca să le culeagă câinii şi să se sature ei. Evreii, în cele din urmă, resping, leapădă învăţătura lui Iisus: creştinismul trece de la fiii casei Domnului la păgâni.
Şi nouă ni se întâmplă adeseori, aceea ce s-a întâmplat femeii cananeence: rugăciunile noastre par a fi refuzate, pare că Dumnezeu nu voieşte să ne asculte. Dumnezeu, însă, numai ne pune la încercare răbdarea, încrederea şi credinţa – nu că doar El n-ar şti în ce măsură avem aceste virtuţi, ci ca să ne întipărim şi mai mult în virtute şi ca să ne arate şi altora ca pilde vii, în scop de educaţie pentru alţii. Şi dacă noi ne pierdem răbdarea, disperăm şi, deci renunţăm la aceea pentru ce ne-am rugat, e semn că rugăciunea noastră n-a fost serioasă, a fost lipsită de încredere nestrămutată în Dumnezeu, şi, prin urmare, firesc a fost şi este, ca noi, să nu fim ascultaţi. Dacă, însă, stăruim cu încredere că Dumnezeu are de unde, poate şi voieşte să ne dea şi să ne dea, atunci, când El va găsi că e bine să ne dea – mai curând ori mai târziu, El ne face pe voie.
Stăruinţa cu încredere trebuie să fie arma de căpetenie a preotului în misiunea sa pastorală. Să aibă înaintea sa ca model pe cananeanca: orice dificultăţi i s-ar opune, chiar supărări personale, el să le desconsidere, având în vedere numai ţinta la care voieşte să ajungă: fericirea temporală şi veşnică a fiilor săi sufleteşti. Pe lângă aceia trebuie să stăruie mai mult, pe care îi va vedea că sunt mai rătăciţi, mai îndărătnici, mai demoralizaţi, căci, cu cât greutăţile învinse vor fi fost mai mari, cu atât meritul învingătorului va fi şi el mai mare. În şcoală, în seminar este asemenea: Numai prin stăruinţă, însoţită de nădejde în Dumnezeu, elevul poate învinge greutatea studiilor şi poate ajunge să fie cu vremea un bun cetăţean, un membru folositor neamului, un bun şi vrednic preot.


[SIZE=3]34[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 5, 1-11)[/SIZE]

1. Şi a fost când năvălea mulţimea la el, ca să audă cuvântul lui Dumnezeu, şi era lângă lacul Ghenizaretului. 2. Şi a văzut două corăbii stând lângă lac, iar pescarii ieşind dintr-însele spălau mrejele. 3. Şi suindu-se într-o corabie, care era a lui Simon, l-a rugat pe dânsul, să o depărteze puţintel de la mal, şi, şezând învăţa pe popoare din corabie. 4. Iar după ce a încetat a grăi, zis-a către Simon: depărtează-o la adânc, şi aruncaţi mrejele voastre de pescuit. 5. Şi, răspunzând Simon, a zis Lui: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi nimica nu am prins, iară după cuvântul tău, voi arunca mreaja. 6. Şi făcând aşa, prins-a mulţime multă de peşti, şi se rupea mreaja lor. 7. Şi a făcut semn soţiilor sale, care erau într-altă corabie, ca să vie să le ajute lor, şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele. 8. Iară Simon Petru văzând, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: ieşi de la mine, că păcătos sunt eu, Doamne. 9. Că-l cuprinsese pe el spaima, şi pe toţi cei ce erau cu dânsul, de vânarea peştilor, care prinsese. 10. Aşijderea, şi pe Iacob, şi pe Ioan, feciorii lui Zevedei, care erau însoţitorii lui Simon, şi a zis Iisus către Simon: nu te teme, de acum vei pescui oameni; 11. Şi scoţând amândouă corăbiile la pământ, lăsând toate, a mers după el.