[patinina34]

[SIZE=3]36[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XX-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 7, 11-16)[/SIZE]

11. Şi după aceea s-au dus într-o cetate, care se cheamă Nain, şi cu dânsul mergeau şi ucenicii lui mulţi, şi popor mult. 12. Şi dacă s-au apropiat de porţile cetăţii, iată scoteau pe un mort fiu unul născut al maicii lui, şi aceea era văduvă şi popor mult din cetate cu dânsa. 13. Şi văzând-o pe dânsa Domnul i s-a făcut milă de ea, şi i-a zis ei: nu plânge. 14. Şi mergând s-a atins de pat, iară cei ce-l duceau au stat, şi au zis: tinere eu zic ţie, scoală. 15. Şi a şezut mortul, şi a început a grăi, şi l-a dat pe dânsul mamei lui. 16. Şi a luat frica pe toţi şi măreau pe Dumnezeu zicând: că Prooroc mare s-a sculat întru noi şi cum a cercetat Dumnezeu pe oamenii săi.


Mila

Nain era un oraş în Galileea, nu departe de Capernaum şi de muntele Tabor. Astăzi este un sat mititel.
Minunile Mântuitorului se raportează la întreaga natură organică şi anorganică – o dovadă că El este Domn al întregii naturi, al celei vii, ca şi al celei moarte, de care dispune după cum binevoieşte.
Până acum am examinat minuni, în care Mântuitorul se arată Domn peste natura moartă, anorganică, am examinat minuni săvârşite asupra naturii vii, organice, îndreptând defectele ei, vindecând-o. Acum ni se înfăţişează o minune, în care vedem cum Iisus, prin cuvântul Său, influenţează asupra naturii devenite moarte, spre a o face să redevină vie, spre a vivifica organismul ei mort. Aici vedem cum Mântuitorul săvârşeşte, prin cuvânt, o minune mai mare decât toate cele de până acum: învie un mort.
„Tinere, ţie-ţi zic: scoală“, este cuvântul lui Iisus, şi în acest cuvânt este cuprinsă viaţa, prin acest cuvânt se dă viaţă trupului, pe care-l duceau să-l înmormânteze.
Cum la crearea lumii, Cuvântul este, care dă fiinţă pământului; „să fie“ este care dă naştere lucrurilor, „vivifică“ fiinţele; Cuvântul este, „prin Care toate s-au făcut” (Ioan 1, 2): astfel, prin cuvântul Cuvântului întrupat, se sălăşluieşte viaţa în trupul devenit anorganic.
Atât prin această minune, cât şi prin celelalte de categoria ei, Iisus Hristos arată ucenicilor Săi în exemplu adevărul şi realitatea învăţăturii Sale, că El este Domn peste viaţă şi peste moarte; că El este viaţa întrupată, din care când voieşte şi cum voieşte poate da viaţă atât temporală cât şi veşnică.
Minunea însă, ca şi celelalte de felul ei, este menită şi să servească drept garanţie pentru o altă învăţătură a Mântuitorului, pentru învierea morţilor la Judecata de pe urmă. Învierile parţiale sunt precursorii învierii tuturor morţilor. Cum, acum, la glasul Lui învie aceia, care El voieşte să învie, aşa la a doua Sa venire, când vor auzi glasul Lui, toţi cei din morminte vor învia (Ioan 5, 21-28 ş.u.).
2. Dar pe lângă învăţătura pe care o găsim în firea specială a minunii, în istorisirea, în descrierea acestei minuni, ni se dă o altă învăţătură, pusă în motivul special, din care Mântuitorul a săvârşit minunea. Motivul este mila: „Şi văzând-o pe dânsa Domnul, I s-a făcut milă de ea.“ Învăţătura: să avem şi noi milă de cei nenorociţi şi să le venim în ajutor.
Minunea este o exemplificare a principiului enunţat în Evanghelia precedentă (cap. 35). „Fiţi voi milostivi, cum şi tatăl vostru milostiv este“. Acolo (cap. 35) a enunţat învăţătura, aici (cap. 36) o aplică Însuşi, dând probă de consonanţa desăvârşită între învăţătura şi practica Sa, anume spre a fi imitat. El nu se mulţumeşte numai să dea poveţe oamenilor cum să făptuiască binele, ci poveţele le exemplifică, făptuind Însuşi – exemplele atrag, dacă cuvintele mişcă.
Văduva din Nain avusese toată nădejdea concentrată în singurul ei fiu, că-i va fi reazimul şi scutul bătrâneţilor. Acest fiu îi murise; cu el speranţele ei: ea era în adevăr nenorocită, vrednică de compătimire. De aceea o şi însoţeşte pe ea popor mult din cetate, spre a-i alina durerea, spre a o mângâia.
Cum, Mântuitorul, prin exemplul dat Îşi îndreaptă atenţia spre cei ce merită să fie ajutaţi, aşa, prin însuşi exemplul dat, ne învaţă şi pe noi, ca acelora, care în adevăr sunt nenorociţi şi nu-şi pot ajuta, cum văduva din Nain nu-şi putea ajuta, să le venim întru ajutor. Mântuitorul nu aşteaptă ca ea să-l roage, ci, din propriul Său îndemn, „făcându-I-se milă“, îi dă neaşteptatul ajutor şi i-l dă la moment, nu stă pe gânduri, nu lasă să mai treacă timp la mijloc. Asemenea şi noi, când aflăm despre vreun nenorocit şi putem să-l ajutăm, să nu aşteptăm ca el să ne roage, ci să-l ajutăm grabnic, căci o tărăgănare poate provoca nouă nenorociri şi să facă mai pe urmă iluzoric ajutorul ce i-am dat. Maxima: „bis dat qui cito dat“ nu trebuie uitată de câte ori suntem în faţa vreunei nenorociri.
Ca şi Mântuitorul, preotul este adeseori în poziţie să înveţe pe credincioşi să fie miloşi, să vină grabnic în ajutor celor care au trebuinţă de ajutor. Dar învăţătura preotului ar rămâne o simplă „aramă răsunătoare“, dacă ea n-ar fi confirmată prin fapte. Şi nimeni n-are ocazii binevenite atât de dese şi atât de uşor de împlinit ca preotul, numai el să fie la locul său. Câte dureri, câte răni sufleteşti nu sunt şi nu se dezvoltă zilnic între credincioşi!? Nimeni altul nu este chemat să le vindece decât numai doctorul sufletesc, preotul. El, ca un părinte iubitor, veşnic deştept, veşnic priveghind, dator este să afle însuşi acele răni şi să alerge în grabă spre a vărsa peste dânsele balsamul mângâierii şi al vindecării, nelăsând ca rana să se cangreneze şi să devină, dacă nu incurabilă, cu anevoie de vindecat.
Chiar şi materialiceşte, preotul harnic găseşte chip cum să vină în ajutor celor nevoiaşi. Dacă nu dispune el, calea îi este deschisă la inimile generoase ale credincioşilor mai cu dare de mână: el n-are decât să intervină.
Seminaristul, cu dor de-a ajunge un adevărat binefăcător al parohienilor săi viitori, nu va cruţa nici o ocazie spre a se exercita în practicarea altruismului, în a se pregăti în practică pentru nobila misiune de doctor sufletesc şi ajutor miraculos al celor lipsiţi.