[patinina34]

[SIZE=3]37[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 8, 5-15)[/SIZE]

5. Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa, şi când a semănat: una a căzut lângă cale, şi a fost călcată, şi păsările Cerului au mâncat-o. 6. Iar alta a căzut pe piatră, şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. 7. Şi alta a căzut în spini, şi crescând spinii au înăbuşit-o. 8. Iar alta a căzut pe pământ bun, şi crescând a făcut rod cu sutele, acestea zicând a strigat: cel ce are urechi de auzit, să audă. 9. Şi l-au întrebat Învăţăceii lui pe dânsul, ce este pilda aceasta. 10. Iar el a zis: vouă este dat a şti tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând să nu vadă, şi auzind, să nu înţeleagă. 11. Iar pilda este aceasta: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. 12. Iar cea de lângă cale, sunt cei ce aud, iar după aceea vine diavolul, şi ia cuvântul de la inima lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască. 13. Iară cea de pe piatră, sunt, care când aud, cu bucurie primesc cuvântul şi aceştia rădăcină nu au, care cred până la o vreme, şi în vreme de ispită se leapădă. 14. Iar ceea ce a căzut în spini, aceştia sunt cei care aud, dar cu bogăţiile şi cu dulceţurile lumii, aceştia umblând, se îneacă şi nu rodesc desăvârşit. 15. Iar cea de pe pământ bun, aceştia sunt, care cu inima bună şi curată auzind cuvântul îl ţin şi fac rod întru răbdare.


Progresul în cultură

Parabola acestei Evanghelii este veşnic de actualitate. Într-însa semănătorul este preotul ca liturghisitor şi ca învăţător, ţarina sunt credincioşii şi elevii, cărora le este preot şi învăţător.
1. Preotul liturghisitor. Când zicem liturghisitor înţelegem pe preot în funcţiunile sale preoţeşti, la diferitele soiuri de rugăciune. Toate rugăciunile, pe care liturghisitorul le săvârşeşte, fie ele în biserică, fie afară de biserică, la cazualii, sunt cuvântul lui Dumnezeu, menite a instrui, a educa, a mângâia, a îndrepta şi a îmbărbăta pe credincioşii asistenţi. Aceste lecţii de cuvântul lui Dumnezeu au destinaţia să fie asistate de credincioşi. Şi, dacă credincioşii evită de a asista la serviciul dumnezeiesc, ori dacă, asistând, mare parte asistă numai de mărturie, fără să dea atenţie celor ce se citesc şi se cântă din sfintele cărţi: în cele mai multe cazuri, dacă nu chiar în toate cazurile, preotul este de vină. Căci:
a) Dacă credincioşii nu asistă la rugăciunile săvârşite de preot, este semn că rugăciunile se fac fără efect, fără demnitate: cuvântul lui Dumnezeu nu se rosteşte la înţeles, cântările n-au nici o atracţie, aşa că asistenţii nu găsesc nici o hrană spirituală în serviciul preotului, se plictisesc, şi deci, este firesc, să nu vină la sfânta rugăciune. Dacă, peste tot, bisericile sunt goale pe timpul serviciului dumnezeiesc, în primul rând preoţii sunt de vină. Acolo însă, unde preotul oficiază cu toată demnitatea: citeşte sonor, răspicat, armonic, cu intonaţie, care e dovada convingerii, acolo unde cântările se execută în toată frumuseţea lor fermecătoare şi atrăgătoare: acolo poporul aleargă cu nesaţ şi asistă cu evlavie, participând însuşi în mod activ la sfânta rugăciune. Acolo cuvântul lui Dumnezeu, rostit de preot, asistat de cântăreţ, şi, în unele cazuri, şi de popor, acolo rodeşte ca sămânţa aruncată în pământul cel bun; acolo preotul este un adevărat locţiitor al lui Hristos.
b) Dacă credincioşii asistenţi nu dau atenţie celor ce se citesc şi se cântă la serviciul dumnezeiesc, este dovadă că acei credincioşi sunt, ce e drept, obişnuiţi să asiste la sf. rugăciune, dar, fiindcă citirea şi cântarea la care asistă, se face fără ca ei să înţeleagă, – ei se plictisesc, gândul lor zboară în alte părţi, îşi caută distracţie chiar sub decursul acelei rugăciuni şi, în cele din urmă, se aleg cu mulţumirea, dacă mulţumire poate fi, de-a fi asistat numai trupeşte la sfânta slujbă. Pentru astfel de credincioşi preotul nu este semănătorul cuvântului lui Dumnezeu, nu este locţiitorul lui Iisus Hristos, ci un năimit, un mercenar; el nu produce nici un rod în ţarina cea vie a Domnului.
2. Preotul învăţător. Misiunea preotului nu este numai să liturghisească: să citească, să cânte şi să îndeplinească actele ceremoniale şi sacramentale, ci, mai ales, să înveţe pe alţii. Cuvântul lui Dumnezeu luminător, mângâietor, îmbărbătător, îndreptător, moralizator trebuie să izvorască din rostul lui, ca un curent de apă vie, aşa cum ni-l descrie Proorocul Maleahi, când zice: „Buzele preotului vor păzi ştiinţa şi Legea vor încerca din rostul lui, că Îngerul Domnului, Atotţiitorului este“ (2, 7). Poziţia preotului, ca învăţător, este mult mai favorabilă de cum era a mântuitorului, a Apostolilor şi a urmaşilor acestora. Căci, pe când aceia îşi dezvoltau învăţăturile înaintea unor oameni preocupaţi, interesaţi şi duşmănoşi – acesta, preotul, are de-a face cu oameni setoşi de învăţătura lui, prin urmare dispuşi să-l asculte cu plăcere şi să se conformeze poveţelor lui. De aceea mult mai puţină muncă, mai puţină încordare trebuie să depună preotul, ca învăţător, spre a obţine roduri mulţumitoare, de cum trebuia să depună aceia. Şi, dacă, cu tot avantajul de care preotul se bucură, el nu obţine rezultate, nimeni nu poate fi de vină decât singur el, preotul. El, ori nu este învăţător, nu învaţă pe credincioşi, ori apoi, şi dacă este, este mai mult numai de formă, un simulacru, nevrednic de înalta sa misiune. „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii” (Matei 7, 20), este teribila sentinţă, adusă de Mântuitorul contra celor ce cu nevrednicie ocupă misiunea de preoţi-învăţători*).
Ca cineva să poată fi bun liturghisitor şi învăţător trebuie să fi trecut printr-o serioasă şcoală teoretică şi practică. Această şcoală e seminarul, în care elevul, conştient de greutatea sarcinii ce-l aşteaptă, poate depune destulă silinţă spre a se exercita în citire răspicată, sonoră, armonioasă, cu sentiment şi încântare armonioasă şi bine înţeleasă; de asemenea în compunerea şi rostirea diferitelor soiuri de predici, fie duminicale, fie ocazionale.