[patinina34]

[SIZE=3]38[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 16, 19-31)[/SIZE]

19. Era un om oarecare bogat, ce se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele luminate. 20. Şi era un om sărac oarecare, anume Lazăr, care zăcea înaintea uşii lui plin de bube. 21. Şi poftea să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului, încât şi câinii venind lingeau bubele lui. 22. Şi a murit săracul, şi l-au dus îngerii în sânul lui Avraam, şi a murit şi bogatul şi l-au îngropat. 23. Şi în iad ridicându-şi ochii săi fiind în munci, văzut-a pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sânul lui. 24. Şi el strigând a zis: Părinte Avraame miluieşte-mă, şi trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta. 25. Iar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte, că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea cele rele, deci acum acesta aici să mângâie, iar tu te chinuieşti. 26. Şi peste toate acestea între noi, şi între voi prăpastie mare s-a întărit, ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo la noi să treacă. 27. Şi a zis: rogu-te dar Părinte, ca să-l trimiţi în casa tatălui meu. 28. Că am cinci fraţi, să le mărturisească lor, ca să nu vie şi ei la acest loc de muncă. 29. Şi a zis Avraam lui: au pe Moise şi pe Prooroci, să-i asculte pe ei. 30. Iar el a zis: ba, Părinte Avraame, ci, de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. 31. Şi i-a zis lui: dacă pe Moise şi pe Prooroci nu-i ascultă, chiar de s-ar şi scula cineva din morţi, nu vor crede.

Milostenia. Compătimirea

1. Porfira, purpura, un fel de melc marin, din al cărui sânge în vechime se pregătea splendida culoare numită porfiră sau purpură. Şi fiindcă sângele de porfiră se dobândea cu mari greutăţi şi în cantităţi mici – abia câţiva picuri de la un melc – culoarea era foarte rară şi foarte scumpă. Era deci firesc ca veştmintele, colorate cu porfiră să poarte numai principii şi oamenii cu deosebire bogaţi. Veştmintele, de la sine înţeles, foarte fine şi moi, colorate în porfiră, purtau numele culorii „porfiră“, după greceşte, ori „purpură“, după cuvântul latin.
a) Visson, byssus – o specie de in indian, aproape ca mătasea de moale. Unii considerau vissonul drept bumbac. Veşmintele de visson erau cele mai preţioase, atât pentru fineţea şi delicateţea lor, cât şi pentru culoarea lor strălucitoare de albă.
b) Sânul lui Avraam. Protopărintele evreilor, Avraam, era considerat că petrece în perfectă fericire, în împărăţia cerească. Împrejurimea lui Avraam era deci socotită ca sinonimă cu locul fericirii veşnice. În imediata apropiere de el, ca centru al fericirii, petreceau aceia, care erau mai aproape de el cu vrednicia; ei erau ca şi în sânul lui. De aici, în mod figurat, zice Mântuitorul despre Lazăr că se află „în sânul lui Avraam“, şi despre cei fericiţi se zice că se odihnesc „în sânurile lui Avraam“.
2. În parabola bogatului Mântuitorul ne dă o întreită învăţătură: despre milostenie, despre starea sufletelor după moarte şi despre autoritatea Sfintei Scripturi.
a) Învăţătura despre milostenie ne-o arată în partea ei negativă: lipsa sentimentului de compătimire, care, este şi tema principală a parabolei, celelalte, fiind chestiuni secundare. Ea este un fel de paralelă exemplificatoare a învăţăturii despre judecata de pe urmă (Matei 25, 31-46). Exemplificarea o face Mântuitorul punându-ne în vedere pe un om putred de bogat, extrem de luxos (se îmbracă în porfiră şi vison) şi de voluptuos (se veselea în toate zilele luminat – strălucit, petrecând tot în chefuri), dar în acelaşi timp extrem de fără inimă: un om, care nu caută decât plăcerile sale şi nici nu voia să audă de suferinţele celor lipsiţi – un bogat mai nemilos decât câinii. Căci alături cu bogatul luxos şi îmbuibat, este un sărman, Lazăr, care stă afară flămând şi aşteaptă zadarnic ca bogatul să-l miluiască măcar cu fărâmiturile ce-i cădeau de pe masă. El, sărmanul, aşteaptă zadarnic, căci bogatul nu-i învoieşte nici atât. Câinii însă, care în orient, aproape sălbatici, vagabondând în cete, sunt o plagă pentru oameni – câinii, cu toată răutatea lor, sunt totuşi mai miloşi decât bogatul: ei, neputând să-i ajute lui Lazăr în alt chip, îi ling bubele de puroi ca să-i uşureze durerile.
După moarte însă fiecare îşi primeşte răsplata meritată. Lazăr, om bun, virtuos, este dus în rai „în sânul lui Avraam“; iar bogatul, rob al plăcerilor senzuale, vicios şi inuman, se chinuieşte în iad.
b) În iad aflându-se bogatul şi, prea târziu, recunoscându-şi greşeala, încearcă zadarnic să obţină alinarea cumplitelor sale suferinţe. Ca între bine şi rău, aşa între rai şi iad, între urmările binelui şi ale răului, este o mare prăpastie. Tot aşa după moarte cel bun nu mai poate fi rău şi cel rău nu mai poate fi bun. În iad omul nu se mai poate îndrepta, nu mai poate face pocăinţă, şi, cum cel din rai nu poate trece în iad, aşa cel din iad nu mai poate trece în rai – afară, bineînţeles, de intervenirea milei dumnezeieşti*). Şi, deci, cine, în viaţa pământească fiind, n-a găsit un moment de pocăinţă şi de îndreptare, după ce odată şi-a primit osânda sancţionată de Judecătorul cel drept şi imparţial, rămâne pentru veci sub greutatea ei. Deci un straşnic avertisment pentru noi: să ne pocăim, să ne ameliorăm viaţa morală până mai este timp, că, după moarte osânda ne aşteaptă.
c) De asemenea bogatul osândit încearcă zadarnic să mijlocească trimiterea lui Lazăr la fraţii săi (ai bogatului), ca să-i provoace la pocăinţă. „Au pe Moise şi pe prooroci“– adică scrierile lor: să asculte de dânşii. Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne arată că „tot ce s-a scris spre învăţătura noastră s-a scris“ (Romani 15, 4), şi că aceea ce e cuprins în sfintele Scripturi trebuie să fie pentru noi suprema autoritate, şi, deci, să ne conformăm lor. În zadar am aşteptat şi alte dovezi, că dovezi mai puternice decât însuşi cuvântul lui Dumnezeu nu există, nu se pot da. Cine nu se conformează cuvântului lui Dumnezeu este pierdut, nimic nu-l mai poate scăpa – afară, bineînţeles, de mila dumnezeiască.
De la bogat se aştepta ca, dacă pe nenorocitul Lazăr nu-l pune la masă, să-i dea măcar aceea de ce el, bogatul, şi aşa se lipsea; fărâmiturile, care îi cădeau de pe masă.
În aceasta Mântuitorul ne arată că nu se aşteaptă de la noi să dăm celor lipsiţi tot ce avem, ci numai din prisosul nostru, numai aceea de ce noi ne putem lipsi, fără ca mai pe urmă să suferim noi înşine şi să sufere ai noştri. Căci dacă „nu este bine a lua pâinea din gura fiilor şi a o arunca câinilor“, tot aşa este cel puţin un exces de zel a ne lăsa în lipsă pe noi şi pe ai noştri, dând săracilor tot ce avem; sau, cu alte cuvinte: vrând să facem bine altora, străinilor, să facem rău fiilor, părinţilor şi fraţilor noştri, sau să ne facem pe noi şi pe ai noştri cerşetori, ajutând pe alţii. Dând tot ce avem, ne punem în poziţia de a nu mai avea posibilitatea de a face bine, de a mai ajuta pe alţii, ba ajungem noi înşine şi ai noştri în starea ruşinoasă de a întinde mâna după milostenie. Nici în milostenie cumpăna chibzuinţei să nu lipsească.
Sfatul evanghelic al sărăciei de bună voie are aplicare la aceia care se hotărăsc a se retrage din societate şi a duce viaţă singuratică de anahoreţi, eventual călugări.