[patinina34]

Rămânea acum, ca din această pildă vie de credinţă, de încredere şi de nădejde în Dumnezeu, asistenţii să nu rămână numai cu simpla admirare a recompensei, ci să ia învăţătură, să se facă următori femeii acum vindecate, mântuită. Dar în acelaşi timp rămâne şi pentru noi, ca, văzând cum a fost mântuită femeia prin credinţa şi prin nădejdea în Dumnezeu, să credem şi noi într-Însul; să avem încredere în bunătatea, în mila şi în atotputernicia Lui, şi să nădăjduim că, în neajunsurile noastre, ne va mântui, ştiind că „nădejdea nu ruşinează“ (Romani 5, 5).
2. Din compararea acestei pericope, cu pericopele paralele de la Matei (9, 18-26) şi Marcu (5, 21-43), vedem că Iisus se întorsese din Pereea în Capernaum şi se afla lângă mare, primit de mulţimea care-L aştepta atunci, când îl întâmpină Iair; că pe lângă funcţiunea ce ocupa domnul sau mai-marele sinagogii din bogatul oraş Capernaum, de bună seamă ca subordonat sinedriului, Iair era unul din boierii, din fruntaşii evreilor, deci om cu multă trecere între evrei şi în strânse legături cu conducătorii din Ierusalim. Tocmai în această dublă calitate, ca subaltern al sinedriului şi coleg al sinedriştilor, el era, trebuia să fie ostil lui Iisus – întrucât toţi funcţionarii subalterni trebuie să urmeze direcţiunea dată de autoritatea supremă, şi întrucât el, ca membru al unei caste, ca boier, trebuia să meargă alături cu colegii săi, să ţină la interesul comun de castă.
Când însă acest boier, înalt funcţionar al Sinedriului vede că fiică-sa e în extremă primejdie de moarte, dragostea ce o are pentru fiică-sa îl face să uite toate preocupările şi interesele boiereşti, toate consideraţiile ce le avea faţă cu oficiul său şi să recurgă la Iisus, marele şi modestul doctor, despre care ştia că pe alţii i-a vindecat, şi de care era sigur că-i poate vindeca fiica. El, auzind că Iisus s-a întors de peste mare, aleargă în întâmpinarea Lui la ţărm, şi, lepădând mândria sa de boier şi de mare demnitar, se prosternează cu umilinţă la picioarele lui Iisus şi-L roagă să-i vină într-ajutor.
Văzând Iisus umilirea acestui mândru boier, umilire provenită din nemărginita lui iubire paternă, şi, în credinţa lui văzând îndreptarea, pocăinţa, I se face milă de dânsul. Mila aceasta, Iisus o foloseşte spre a stabili un exemplu, o învăţătură pentru cei mândri, pentru duşmanii Săi, pentru cei mai mari judecători. El voieşte să arate boierilor şi peste tot sinedriştilor cât de lesne iertător este El şi cum vine El de grabnic într-ajutor şi duşmanilor Săi celor mai aprigi, dacă aceştia se îndreaptă, dacă încetează de a fi răi şi Îi cer ajutorul. De aceea, fără să stea un moment pe gânduri, Iisus pleacă spre casa boierului, deşi în acelaşi timp I se aduce ştirea că fata bolnavă a murit.
„Nu te teme, crede numai şi fiica ta se va mântui“, îi zice Iisus, încurajându-l şi arătându-i că credinţa lui are să fie răsplătită, că credinţa lui este, care-L înduplecă pe Iisus să-i mântuiască fiica. Şi credinţa lui Iair este răsplătită peste toate aşteptările.
Iisus nu voieşte să facă reclamă pentru Sine; de aceea nu permite ca în odaia cu patul mortuar să intre decât cei mai apropiaţi din învăţăceii Săi cu părinţii moartei. Înaintea a cinci martori, prin cuvânt, Iisus dă viaţă moartei, pe care o face, în acelaşi timp, deplin sănătoasă. La urmă şi acestor martori le impune să nu spună nimănui ce au văzut, anume ca să evite senzaţia în gloatele nepricepute.
Spre a constata deplina sănătate a fetei, Iisus porunceşte să i se dea de mâncare, căci, organismul ei fiind acum sănătos, iar stomacul gol, ei îi e foame, şi deci, ea şi mănâncă înaintea celor de faţă.
Din ajutorul dat lui Iair, care era unul din duşmanii lui Iisus, unul din aceia, care, în faţa lui Dumnezeu erau mai păcătoşi, dar care, la un moment dat, îşi vine în sine: încetează cu răutatea, crede în Dumnezeu şi se roagă Lui, – din ajutorul dat acestui boier păcătos, vedem învăţătura pentru noi că, oricât de mult şi oricât de greu ar fi păcătuit cineva, să nu dispere, ci să se întoarcă cu umilinţă şi cu încredere în milostivirea şi în bunătatea lui Dumnezeu, să înceteze de a mai face rele şi să-I ceară iertare, să-I implore ajutor, şi Dumnezeu îl iartă, Dumnezeu îi ajută.
Dar, pe de altă parte, pentru noi este o învăţătură, un îndemn, ca să facem şi noi, cum face Dumnezeu: oricât de mult şi de greu ne-ar greşi cineva, oricâte rele ne-ar fi făcut, dacă vine înaintea noastră, şi arătând părere de rău pentru cele ce ne-a făcut, şi, dându-ne garanţii că nu ne va mai face rău, ne roagă să-l iertăm, noi să nu ne împietrim inima, să-l iertăm ca, prin aceasta, şi noi să merităm iertarea, pe care o cerem în rugăciunea domnească.
Cum, păcat neiertat este disperarea în mila, în bunătatea şi, deci, în iertarea lui Dumnezeu, şi cum aceasta aduce după sine osânda veşnică, – tot aşa păcat neiertat este, dacă noi nu voim cu nici un preţ să iertăm pe cel ce ne-a făcut rău şi se roagă de iertare.
Cel mai ales sentiment şi cea mai nobilă mulţumire pentru om este mulţumirea ce o poate avea iertând pe acela care i-a greşit. De această mulţumire preotul nu se poate lipsi. Şi în practicarea acestei virtuţi el trebuie să fie o făclie luminătoare pentru parohienii săi, un exemplu atrăgător spre plăcută şi satisfăcătoare imitare.