[patinina34]

[SIZE=3]41[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXV-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 10, 25-37)[/SIZE]

25. Şi iată un legiuitor, s-a sculat ispitind pe el şi zicând: Învăţătorule, ce voi face, ca să moştenesc viaţa de veci. 26. Iar el răspunzând a zis: în lege ce este scris; cum citeşti. 27. Iar el răspunzând a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din toată virtutea ta, şi cu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău, ca însuţi pe tine. 28. Şi i-a zis lui: drept ai răspuns, fă aceasta, şi vei fi viu. 29. Iar el vrând să se îndrepte pe sine însuşi a zis către Iisus; şi cine este vecinul meu. 30. Iar Iisus răspunzând a zis: un om oarecare s-a pogorât din Ierusalim în Ierihon, şi a căzut în tâlhari, care dezbrăcându-l pe el, şi rănindu-l s-au dus lăsându-l abia viu. 31. Şi s-a întâmplat de a trecut un preot pe acea cale, şi văzându-l l-a trecut 32. Aşijderea, şi un levit, fiind la acel loc; venind, şi văzându-l l-a trecut. 33. Iar un Samarinean mergând a venit la el şi văzându-l i s-a făcut milă de el. 34. Şi apropiindu-se a legat rănile lui, şi turnând untdelemn şi vin şi punându-l pe dobitocul său l-a dus la o casă de oaspeţi, şi a purtat grijă de el. Şi a doua zi când a purces scoţând doi arginţi, i-a dat gazdei şi a zis: poartă-i de grijă, şi orice vei mai cheltui, întorcându-mă eu îţi voi plăti. 36. Care dintre acei trei ţi se pare a fi mai aproape celui ce a căzut în tâlhari. 37. Iar el a zis: care a făcut milă cu dânsul, deci a zis Iisus lui: mergi de fă şi tu aşijderea.

Aproapele nostru

1. Un făţarnic de felul celui cu care ne-am ocupat în Evanghelia din Duminica a XII-a (cap. 28) este cărturarul, legiuitorul din această Evanghelie – un fariseu care, ca şi cel de la cap. 28, voieşte să se însinue ca un om absolut bun, fără păcate, şi care se încearcă şi el a stoarce în favorul său o laudă de la Iisus Hristos, pe care apoi să o exploateze spre a-şi mări popularitatea. Şi acesta, ca şi cel din Matei (19, 16 ş.u.) adresează Mântuitorului întrebarea: ce să facă spre a moşteni viaţa veşnică.
Mântuitorul îi răspunde prin o întrebare pe care i-o adresează tocmai fiindcă Fariseul era specialist în lege, „legiuitor“ zicându-i: „Ce este scris în Lege, cum citeşti?“. Fariseul, se vede, luase act de răspunsul lui Iisus Hristos, la întrebarea ce-I adresase un alt legiuitor (Matei 22, 37-38), că Îi răspunde cu cuvintele proprii ale lui Iisus, acolo citate şi luate de altfel din Lege (Deuteronomul 6, 5 combinat cu Leviticul 8, 5; 19, 19 şi Numerii 9, 29). Dar, ca şi fariseul bogat de la Matei şi cel de la Luca, nu se mulţumeşte cu răspunsul primit, ci, crezând că va izbuti să stoarcă de la Mântuitorul o mărturisire, cu ajutorul căreia apoi să se arate grozav înaintea gloatelor, el întreabă pe Iisus: „Şi cine este aproapele meu?“.
După Leviticul (19, 16-19) aproapele israiliteanului este numai israiliteanul, deci, prin consecinţă, al evreului numai evreul, şi prin urmare evreul numai pe evreu este obligat să-l iubească, pe când pe ceilalţi trebuie să-i urască.
Aceasta o scoate în relief şi Mântuitorul la Matei 5, 43. 44; Luca 6, 34 ş.u. (a se vedea Evanghelia din Duminica a XIX după Rusalii, cap. 35). Şi legiuitorul se şi aştepta la un răspuns conform cu suscitatul text din Moise, ca apoi pe acest răspuns să clădească fraze bombastice de naţionalism, de jertfire pentru interesele, pentru binele şi pentru fericirea poporului evreiesc.
Mântuitorul, care-i ştia gândurile, şi care şi de altfel nu se putea contrazice, îşi dezvoltă şi îşi exemplifică învăţătura anunţată la Matei (5, 44-48 şi cele paralele), spunându-i întâmplarea cu samariteanul milostiv.
2. Preoţii şi leviţii, cărturarii poporului învaţă pe necărturari să facă milostenie cu cei nenorociţi, după cum Legea prescrie. Dar, ca învăţătura lor să fie pusă în practică de către popor, ei sunt ţinuţi, în locul întâi, să şi facă aceea ce îndeamnă pe alţii să facă; ei sunt datori să fie nu numai învăţători teoretici ai Legii, ci şi împlinitorii ei, învăţătorii ei prin exemple.
Un astfel de preot, dator să împlinească el întâi aceea ce cere de la alţii, trecând pe cale, vede pe cel nenorocit, şi, fiindcă nu este nimeni de faţă să-l vadă, şi, deci, prin ajutorul, ce ar da celui nenorocit, nu poate face reclamă, trece nepăsător pe lângă fiul poporului său. Un levit, care şi el se hrănea ca şi preotul din credinţa poporului, din aderarea poporului la Legea, pe care o propovăduiesc preoţii şi leviţii, trece şi el pe aceeaşi cale, vede pe cel rănit, şi, nepăsător şi rece, trece înainte ca şi cum nu l-ar fi văzut, îl lasă să moară fără a-i da ajutor. Aceştia, după Legea lui Moise, erau cei mai aproape de cel căzut între tâlhari, aceştia, mai mult ca oricine, datori erau să-i întindă o mână de ajutor. Dar ei îl tratează ca pe un lucru de nimic, ca şi cum n-ar fi om şi n-ar merita compătimirea semenilor săi.
Preotul şi levitul erau din tagma fariseului – legiuitor, care-L întrebase pe Iisus. Ei făceau binele numai când ştiau că sunt văzuţi de gloate, ca să fie lăudaţi, admiraţi. Când însă, ştiau că nu sunt văzuţi, că din fapta, ce ar fi săvârşit, nu era să tragă nici un folos conduita lor era cum se exemplifică în această Evanghelie.
Ca o antiteză a acestor doi oameni, consideraţi de popor ca sfinţi, ca învăţători şi împlinitori ai Legii: trece pe acea cale un om cu totul străin, de alt neam, un necurat, cu care evreii nu voiesc să aibă nimic, nici în clin, nici în mânecă, un samaritean. Văzând pe evreu rănit, acestui om „rău“ i se face milă, se coboară de pe asin, spală şi leagă pe cel rănit, apoi îl pune călare, iar el merge pedestru până ajunge cu dânsul la o casă de oaspeţi, unde îl aşează şi poartă grijă de însănătoşirea lui.
Aşa lucrează cel „rău“, cel „necurat“, Samariteanul, aşa se poartă străinul cu evreul, pe care nu-l bagă în seamă preotul lui şi levitul.
Şi, la întrebarea Mântuitorului, în cazul de faţă, care a fost aproapele evreului nenorocit, răspunsul firesc nici nu putea fi altfel, decât aşa cum l-a formulat cărturarul, răspuns, care era totodată în contra nu numai a fariseilor, ci şi a preocupării întregului popor evreiesc. Fariseul e nevoit să recunoască, în contra învăţăturii sale, că aproapele nu este numai conaţionalul, care adeseori poate să fie fără de inimă, ci oricare om, fie el oricât de nefavorabil descris de preocuparea omenească. El recunoaşte că orice om îţi poate face bine, te poate scăpa chiar şi de la moarte, că, prin urmare, şi tu, oricărui om, fără deosebire de naţionalitate, când ţi se dă ocazia, să-i faci bine, să-i dai ajutorul, de care el are trebuinţă.
În faţa exclusivismului naţional al lui Moise se ridică altruismul creştin, dezvoltat cu altă ocazie până la ideal, altruism spre care trebuie să tindă întreaga omenire (vezi şi cap. 35).
Exclusivismul naţional, în parabola de faţă, se vede că degenerase în cel mai josnic egoism, aşa că în Iudeea, nici la cei mai buni, la preoţi şi la leviţi, nu se găsea altruismul nici chiar în cadrul cel îngust al exclusivismului naţional evreiesc.
Din ţinuta preotului şi a levitului rezultă maxima de conduită pentru toţi, dar mai vârtos pentru preoţi şi pentru seminarişti, că datori sunt să-şi pună în concordanţă faptele cu vorbele; să se poarte cum le e vorba. Şi, dacă împrejurările politice îi silesc să fie exclusivişti, naţionalişti: să nu facă paradă şi speculă cu naţionalismul lor, ci naţionalişti să fie cu trup, cu suflet, gata a-şi jertfi şi viaţa în orice moment pentru naţiunea lor. În acelaşi timp ca de foc să se ferească de a-şi restrânge naţionalismul, altruismul în cadre profesionale, ori provinciale, mai mult încă de a-l reduce la familia ori chiar, în ultima analiză, la persoana lor. Aceasta ar fi decadenţa la un josnic egoism.