[patinina34]

[SIZE=3]42[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXVI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 12, 16-21)[/SIZE]

16. Şi a zis pildă către ei zicând: unui om bogat foarte-i rodise ţarina. 17. Şi cugetă întru sine zicând: ce voi face, că nu am unde aduna roadele mele. 18. Şi a zis: aceasta voi face, sparge-voi jitniţele mele, şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele, şi bunătăţile mele. 19. Şi voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pe mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. 20. Iar Dumnezeu i-a zis lui: nebune, întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, dar cele ce ai gătit, cui vor fi. 21. Aşa este cel ce strânge lui şi comoară, iar în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte.

Lăcomia

1. Ca să putem înţelege deplin parabola din această Evanghelie, este necesar să-i cunoaştem motivul: ce a îndemnat pe Mântuitorul să o rostească. Motivul îl găsim parte în metoda Sa de a-şi exemplifica şi, prin aceasta, a-şi desluşi teoriile susţinute, parte arătat în textul, ce imediat precede parabolei.
a) În marea predică de pe munte, (Matei, cap. 5-7) Mântuitorul învăţase în teză generală: „Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ..., ci vă adunaţi vouă comori în cer..., că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6, 19-21) – fără să fi desluşit prin exemple această înaltă teorie. Ea trebuia, deci, exemplificată, desluşită, lămurită. Între alte exemple, Mântuitorului Îi este binevenită şi parabola din chestiune.
b) În textul, ce precede parabolei vedem că un anumit om de rând, care, aşa se vede, îşi luase partea, ce i se cuvenea din avuţia părintească, încă fiind părinţii în viaţă, acum, după moartea lor, ar mai fi luat şi din partea rămasă fratelui său. La judecată nu îndrăznea să meargă, deoarece se temea că nu va câştiga. Ştiind însă, că Mântuitorul este aşa de bun, face bine tuturor, crede că Îl va putea îndupleca să intervină El cu înalta-i autoritate ca să înduplece pe fratele său la împărţirea moştenirii.
Mântuitorul, care „nu avea trebuinţă să-I mărturisească cineva pentru om, că El ştia ce era în om“ (Ioan 2, 25), ştie că numai lăcomia este, care împinge pe acest om naiv să vină la Dânsul şi să-I ceară ajutorul; apoi, pe lângă aceasta, chiar dreptate de ar fi avut omul, Mântuitorul nu avea misiunea a se amesteca în neînţelegerile, dependente de dreptul civil, şi nu putea să dea armă în mâna duşmanilor Săi, că se face însuşi judecător. De aceea El refuză a se pronunţa, răspunzând omului: „cine M-a pus pe Mine Judecător peste voi?“ – cu alte cuvinte: caută-ţi de treabă, şi Mă lasă în pace! nu încerca a Mă face pe Mine instrument scopurilor tale egoiste.
Apoi, ca să arate celor de faţă că lăcomia este, care l-a împins pe acel om să recurgă la Dânsul, adaugă: „Vedeţi de vă feriţi de lăcomie, că nu în a prisosi cuiva din avuţiile sale, este viaţa lui” (vs. 15), adică: nu în avuţii stă fericirea acestei vieţi, că avuţiile, oricât de multe ar fi, ele nu pot să lungească viaţa celui ce le are. Şi, ca să o dovedească aceasta, în legătură cu teoriile arătate la Matei (6, 19-21).
2. Mântuitorul spune celor de faţă, parabola bogatului, care adunase atât, încât nu mai avea unde să-şi strângă agoniseala. El, bogatul, adunase în cursul unei vieţi întregi, lipsindu-se pe sine, nedreptăţind pe alţii, făcând tot ce poate să facă un om, al cărui scop este îngrămădirea de bogăţii, peste care apoi să dispună după plac. Dar, când privea mulţumit de rezultatul îndelungatei sale vânători după avuţii, şi, când îşi făcea planul să înceteze de a mai alerga după câştig, ci să se retragă în odihnă, în care să ducă o viaţă dezmierdată, lipsită de griji, de zbucium şi de nevoi; pe când el îşi plănuia o îndelungată viaţă tihnită şi plăcută, îi zice Dumnezeu; nebune, în noaptea aceasta vei muri; dar cele ce ai câştigat cu atâta zbucium, privaţiune şi nedreptate, ale cui vor fi? Ai trăit o întreagă viaţă ca un sărac, nepermiţându-ţi din câştigul tău să faci vreun bine cuiva, nici chiar ţie; ai trăit sărac, ca să mori bogat, şi ca, la moarte, să-ţi primeşti o parte din aspra pedeapsă: remuşcarea că n-ai beneficiat de avuţiile tale şi durerea de-a ştii că alţii le vor utiliza, alţii care n-au ostenit la câştigarea lor.
Concluzia firească este: aşa se întâmplă tuturor avarilor, tuturor lacomilor după bogăţii lumeşti. Asupra acestei concluzii Evanghelia ne atrage deosebita băgare de seamă când adaugă admoţiunea Mântuitorului: „Cel ce are urechi de auzit să audă“, să cumpănească bine cele ce am zis şi să se ferească de viciul lăcomiei.
Fără îndoială unul din cele mai grave vicii este lăcomia, ca mamă a o mulţime de păcate. Cel stăpânit de lăcomie, în goana sa după avuţii, unde numai i se dă ocazia, înşeală, fură, răpeşte, ucide, lăsând în mizerie şi pieritori de foame pe aceia, pe care i-a jefuit. Ca să înşele, el nu se fereşte de minciună, de clevetire, de falsuri, de jurământ fals; ca să poată fura, răpi şi ucide, el amăgeşte pe alţii, ca să-i facă părtaşi, să-l ajute la fărădelegea sa. El duce, deci, şi pe alţii la pierzare. Şi, în schimb pentru atâtea crime, ce săvârşeşte, cu ce se alege? Aici el, pentru care banul e Dumnezeu, nu se îndură să cheltuiască din câştigul său necinstit nimic pentru satisfacerea plăcerilor sale nobile, anume: să-şi lumineze mintea şi să-şi înnobileze inima prin citire de cărţi, ziare şi reviste, care toate costă bani; ba e în stare de multe ori să se lipsească şi de o hrană mai cumsecade, şi preferă să îndure frig, şi să umble zdrenţos, decât să cheltuiască ceva pentru lemne şi pentru haine. Unde punem că se lipseşte şi de nobila mulţumire de-a fi ajutat pe vreun sărman, ori de-a fi contribuit cu ceva la vreo întreprindere culturală, naţională şi filantropică? În societate el e considerat ca acei israieliţi lacomi, care, în călătoria lor prin pustie, strângeau mană şi potârnichi, în cantitate mai mare decât aveau trebuinţa pentru câte o zi, şi ceea ce le prisosea se umplea de viermi şi se împuţea, aşa că toţi fugeau de cei lacomi şi de agonisita lor. La moarte remuşcare, iar după moarte osândă pentru faptele lui cele rele.
Antiteza lăcomiei, ca viciu, este risipa. Cel ce risipeşte, ce agoniseşte orice moşteneşte, ajunge în ruşinoasă sărăcie: să fie nevoit a recurge la mila altora. Mijlocul între aceste două vicii este virtutea cruţării, mama bunei stări, care aduce îndestulare, mulţumire şi fericire.
Ferindu-se de cele două vicii, preotul, ca o pildă vie între parohienii săi, trebuie să fie cruţător: în toate cheltuielile să fie cumpătat, îngrijind ca din agonisita sa cinstită, să păstreze câte o părticică spre a adăuga la avuţia sa, din care să aibă, la vreme de nevoie, de unde suporta cheltuieli extraordinare şi neprevăzute, necesitate de susţinerea familiei şi de creşterea cuviincioasă a copiilor săi; apoi să aibă cu ce veni la timp în ajutor celor nenorociţi şi de unde să facă jertfe materiale pentru scopuri filantropice şi instituţii naţionale-bisericeşti.
Şi în cruţare seminaristul trebuie să facă exerciţii. Din micile sume, ce primeşte pentru acoperirea cheltuielilor sale, el poate economisi câte puţin şi, punând la casa de economie, se exercită în păstrare. Acest exerciţiu îi prinde bine în întreaga viaţă: îi este ca un stimulent pentru continuare şi îndemnarea altora spre imitare.