[patinina34]

[SIZE=3]43[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXVII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 13, 10-17)[/SIZE]

10. Şi era învăţând într-o Sinagogă sâmbăta. 11. Şi iată o femeie era, care avea duhul neputinţei de optsprezece ani, şi era gârbovă, şi nu putea să se îndrepteze nicidecum. 12. Şi Iisus văzându-o pe ea, a chemat, şi i-a zis ei: femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. 13. Şi şi-a pus pe ea mâinile, şi îndată s-a îndreptat, şi mărea pe Dumnezeu. 14. Iar Mai-merele Sinagogii mâniindu-se, căci o vindecase Iisus sâmbăta, răspunzând, zicea poporului: şase zile sunt, în care se cade a lucra, deci în acelea venind vă veţi vindeca, iar nu în ziua Sâmbetei. 15. Iar Domnul răspunzând a zis lui: făţarnice, fiecare din voi sâmbătă nu-şi dezlega boul său, sau asinul de la iesle, şi-l duce de-l adapă. 16. Dar aceasta fiica lui Avraam fiind, pe care o legase satana iată de optsprezece ani, nu se cădea a se dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei. 17. Şi acestea zicând el, toţi cei ce stau împotriva lui, se ruşinează, şi toată mulţimea se bucură de toate lucrurile cele mărite, care se făceau de la El.

Sfinţirea sâmbetei

1. Porunca a patra din Decalog „Să sfinţeşti ziua sâmbetei“ era ţinut la evrei cu o extremă rigoare. Chiar Legea mozaică impunea această rigoare: orice lucrare trebuie sistată în această zi sfântă. Neobservarea acestei interdicţiuni e pedepsită cu moarte (Ieşirea 35, 2). Interdicţiunea merge până în minuţiozităţi: nici foc să nu-ţi faci în casă (Ieşirea 35, 3), fiindcă şi aceasta este lucrare. De aceea, când „fiii lui Israil“ aflară pe un om adunând lemne de foc în pustie într-o zi de sâmbătă şi-l duseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte, şi israieliţii îl omorâră cu pietre (Numerii 15, 31-36).
Străşnicia aceasta a Legii în cursul timpului s-a dezvoltat până la ridicol, şi pentru evrei a avut dezastruoase urmări. După cum vedem din I Macabei cap. 2, evreii, zeloşi observatori a Legii, consideră şi apărarea vieţii lor proprie ca o lucrare, oprită de Lege, şi preferă mai bine să se lase ca să-i măcelărească sirienii pe toţi, decât să facă cea mai nevinovată încercare de apărare. Ei se mulţumesc numai să strige că, lor Legea nu le permite să lucreze în zi de sâmbătă, şi că, martor le este cerul şi pământul, ei sunt nevinovaţi şi mor observând Legea. Chiar căderea Ierusalimului în mâinile Romanilor a fost facilitată prin ridicola observantă a Legii, după cum ne spune istoriograful evreu Iosif Flavius.
Ceea ce ajunge însă culmea ridicolului este practica unei secte samarinene, numite a dositeianilor. Aceştia considerau ca lucrare, prin urmare ca abatere de la Lege, orice mişcare a corpului. Deci, ca să nu calce Legea: în ce poziţie îi apucă începutul sâmbetei (vineri seara la apusul soarelui), fie culcaţi, fie stând în picioare, desculţi, îmbrăcaţi, ori dezbrăcaţi, în aceea rămâneau, ca înlemniţi, până ce apusul soarelui de sâmbătă spre Duminică ridică vraja deasupra acestor fanatici nenorociţi.
Adevărat că, până chiar şi evreii îşi băteau joc de observanţa ridicolă a dositeianilor. Dar în acelaşi timp nici ei nu ieşeau din ridicol. Lăsând la o parte cazuistica lor ridicolă, e destul să atingem învinuirea, ce ei fac lui Iisus, că, scuipând în pulberea pământului şi cu degetul făcând tină – a lucrat, a călcat Legea. Culmea însă este practica lor, pe care Iisus o combate cu ocazia minunii ce săvârşeşte, vindecând pe femeia cea gârbovă de îndelungată ei boală. Anume: cei mai zeloşi dintre evrei nu-şi permiteau în zi de sâmbătă nici bine să facă unul altuia. Şi, mai-marele sinagogii nu este decât expresia fidelă a credinţei şi practicii acelora, care erau mai cu râvnă în aplicarea exterioară a Legii, în aşa numita observanţă a formalismului nomistic.
2. Spre a deştepta pe evrei, a-i face să recunoască ei înşişi absurditatea dogmelor şi a practicelor lor, Iisus, în zi de sâmbătă, în sinagogă, în faţa oamenilor religioşi, adunaţi la rugăciune, vindecă prin cuvânt pe femeia cea bolnavă, gârbovită de boală.
Şi, la observarea răutăcioasă a mai-marelui Sinagogii, că Sâmbăta nu e permis a vindeca pe oameni, Iisus demască atât absurditatea rigorismului Legii, cât şi diabolicul interpretatorilor ei, de către farisei, din care făceau parte şi conducătorii sinagogilor, ca oameni cu renume de oameni religioşi, drepţi, buni, sfinţi. Ei, în învăţăturile lor, opreau în zi de sâmbătă orice lucrare, care s-ar raporta la om, dar nu şi la animale. A da vitelor de mâncare şi apă nu era lucrare, după doctrina fariseilor, nu era păcat; a scăpa o vită de la pieire era permis, sau mai bine nu era interzis. Şi, ce nu e interzis în Lege, e permis în practică. Fariseii aşa şi practicau: ei în zi de sâmbătă omului nu-i făceau bine, zicând că e păcat: dobitocului însă îi făceau, susţinând că aceasta este permis.
„Cum? – le zice Mântuitorul –, după vederile voastre o vacă, o oaie, ori un asin e mai mult decât un om? Unei vaci îţi este permis să-i faci bine, unui om nu? Pe un asin să-l scapi de la moarte, că nu e păcat, pe om să-l laşi să moară, că e păcat să-l ajuţi? Cum, Legea opreşte a face bine omului în zi de sâmbătă şi permite să faci dobitocului?”.
Şi a fost firesc să se ruşineze toţi fariseii, care erau de faţă şi-i făceau opoziţie, şi să se bucure poporul, care acum înţelegea perversitatea pretinşilor săi oameni sfinţi.
A face bine sâmbăta, nu numai că nu e în contra Legii, dar e chiar în consonanţă cu ea; prin binefacere se sfinţeşte ziua sâmbetei.
Aceea, ce zice Mântuitorul despre ziua sâmbetei, are îndoită valoare pentru Duminica creştinilor. Cum Domnul nostru Iisus Hristos mai ales sâmbăta făcea bine celor nenorociţi, aşa şi noi, câtă vreme numele lui (creştini) îl purtăm, datori suntem a căuta prilej ca să facem bine mai ales Duminica. Cum Mântuitorul sfinţea Sâmbăta prin binefacerile Sale, şi noi într-un grad mai mic, după puterile noastre, putem şi datori suntem să sfinţim Duminica prin binefaceri către cei nenorociţi, care au trebuinţă de ajutorul nostru. Aceasta ne-o porunceşte adevăratul înţeles al poruncii a patra: „Să sfinţeşti ziua sâmbetei (Duminica)“. Noi o putem sfinţi, nu petrecând în trândăvie, ca evreii, ci imitând pe Mântuitorul, adică făcând bine altora – de la sine înţeles, pe lângă observarea şi a poruncii întâi bisericeşti.
În nici o altă zi n-are preotul atâta ocazie de-a face bine, ca Duminica. În această zi sfântă, el nu este reţinut de ocupaţiuni economice şi parohienii sunt de obicei pe acasă. În această zi are, deci, timp să cerceteze pe cei întristaţi, şi să-i mângâie, pe cei certaţi să-i împace, spre a-i opri de la procese păgubitoare. În această zi poate cerceta pe cei vicioşi, şi, stând cu dânşii de vorbă, să-i aducă la calea cea bună; pe bolnavi şi pe cei grabnic nenorociţi, îi poate cerceta în toate zilele. În această zi preotul poate ţine cuvântări şi prelegeri, prin care să arate obştii urmările nenorocoase ale viciilor, de care poate suferă unii şi alţii, şi să provoace îndreptarea. În această zi preotul vrednic poate întruni pe fruntaşii parohiei la consfătuiri pentru binele obştii bisericeşti. Iată, aşa poate sfinţi preotul în parohia sa ziua Domnului.
Şi, de la sine înţeles, seminaristul, mai ales în timpul vacanţelor, are destul prilej de a se exercita în sfinţirea Duminicii – fireşte, sub conducerea şi supravegherea preotului. Dar şi în seminar are prilej, între colegii săi, a face bine şi, prin aceasta, a sfinţi ziua Duminicii.