[patinina34]

[SIZE=3]45[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXIX-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 17, 12-19)[/SIZE]

12. Şi intrând El într-un sat, L-au întâmpinat pe El zece bărbaţi buboşi, care stătea departe. 13. Şi aceia au ridicat glas zicând: Iisuse învăţătorule, miluieşte-ne pe noi. 14. Şi văzându-i le-a zis lor, mergeţi, de vă arătaţi preoţilor, în timp ce mergeau ei s-au curăţit. 15. Iar unul dintre dânşii văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare mărind pe Dumnezeu. 16. Şi a căzut cu faţa sa la picioarele Lui, mulţumindu-I, şi acela era samarinean. Iar Iisus răspunzând a zis: au nu zece s-au curăţit; dar cei nouă unde sunt. 18. Nu s-a aflat să se întoarcă să dea mărire lui Dumnezeu, fără numai acest străin. 19. Şi i-a zis lui; scoală şi te du, credinţa ta te-a mântuit.


Gratitudinea şi ingratitudinea

1. Lepros – bubos – lepră. Din cea mai adâncă vechime este cunoscută lepra, ca o boală egipteană, pe cât de urâtă şi de respingătoare, pe atât şi de primejdioasă şi de îndărătnică. Sunt mai mult specii de lepră, unele mai uşoare, altele mai grele. Cele mai grele abia se vindecă după 9, 18 şi chiar după 30 de ani. Provenienţa acestei boli este încă necunoscută. Atât la evrei, cât şi la celelalte popoare din vechime, ca şi la Arabii moderni, lepra era şi este considerată ca o pedeapsă dumnezeiască pentru cel bolnav. Bolnavul se încarcă de bube pe întreg corpul, care se deformează îngrozitor. Bubele puroiază infectând aerul cu mirosul lor de nesuferit. Boala fiind molipsitoare, la evrei, cei cuprinşi de lepră erau excluşi din societate, în care nu aveau voie să reintre până nu dovedeau cu certificat de la preoţi, că sunt vindecaţi.
2. Minunea cuprinde un dureros model de ingratitudine evreiască. Faţă cu ingratitudinea evreiască iese însă la iveală gratitudinea păgânismului.
Cei nouă leproşi israieliteni sunt reprezentanţii iudaismului, iar samarineanul ţine locul păgânismului. Proporţia în care se găsesc evreii leproşi, nemulţumitori în raport cu samarineanul, tovarăşul lor de nenorocire, ne oglindeşte proporţia în care Dumnezeu, Iisus Hristos şi-a dezvoltat activitatea Sa pentru evrei şi pentru păgâni. Ea este un fel de confirmare a declaraţiei Mântuitorului (Matei 15, 24), că nu e „trimis fără numai către oile cele rătăcite ale casei lui Israil“, de o parte, şi a declaraţiei cananencei (Matei 15, 27) „că şi câinii mănâncă din sfărâmăturile care cad de pe masa domnilor săi“, de altă parte. Şi, pe cât de preocupat se părea a fi fost Iisus Hristos pentru mântuirea evreilor, desconsiderând pe păgâni, pe atât de ingraţi, de nemulţumitori, se arată evreii faţă de Dânsul; iar păgânii cei desconsideraţi, trataţi numai cu sfărâmăturile care pică de pe masa cea bogată a evreilor, cad cu faţa la pământ şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul primit.
Cel care singur se întoarce şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru mântuirea de care s-a făcut părtaş, e un samarinean – după părerea evreilor, un spurcat, un câine, tocmai pentru aceea considerat ca dispreţuit, osândit de oameni şi de Dumnezeu. Evreii însă, în faţa Samarineanului, se considerau ca oameni aleşi sfinţi, ca poporul lui Dumnezeu.
Fapta evreilor de aici ca şi a reprezentantului lor din cap. 10 (slăbănogul), demască pretinsa lor sfinţenie, arătându-i în toată perversitatea lor; de asemenea fapta samarineanului, ca şi a orbului din naştere (cap. 14 şi 15), dovedeşte că el, deşi desconsiderat, este superior evreilor, cum superior s-a arătat păgânismul peste tot, primind cu recunoştinţă învăţătura Mântuitorului, deşi această învăţătură i s-a dat numai în fărâmituri, numai după ce au refuzat-o evreii.
3. Câinii, emblema şi tipul samarinenilor, oricât ar fi ei de dispreţuiţi, dacă le întindem câte o fărâmitură de pâine, se gudură, îşi arată mulţumirea; ba această mulţumire a lor şi-o dovedesc mai târziu prin alipirea lor cu credinţă de cei care le-au făcut bine. Şi omul care primind vreo binefacere, desconsideră pe binefăcătorul său, se arată mai josnic, mai puţin şi mai nevrednic chiar decât un câine. De această înjosire şi nevrednicie s-au făcut părtaşi cei nouă evrei vindecaţi de lepră şi se fac părtaşi toţi aceia care, primind câte o binefacere de la cineva, uită de binefăcătorul lor, nu-şi arată recunoştinţa pentru facerea de bine.
De aceea ingratitudinea este considerată ca una din petele cele mai urâte, care arată nevrednicia omului, în sânul căruia se încuibează. Pe cât de neagră este pata păcatului nemulţumirii, pe atât de firească, de conformă cu demnitatea omului, se arată virtutea numită gratitudine, recunoştinţă, mulţumită pentru facerea de bine.
Această gratitudine se manifestă în sufletul nostru întâi către Dumnezeu pentru nemăsuratele Sale binefaceri, apoi către părinţii noştri trupeşti şi sufleteşti – preoţi şi învăţători, – către autorităţile bisericeşti şi civile, în general, şi către toţi particularii noştri binefăcători, îndeosebi.
Mulţumirea aceasta, arătată mai întâi în sufletul nostru, se manifestă în afară prin acţiunile noastre, prin conduita noastră vădită, faţă cu aceia cărora le păstrăm gratitudinea în inima noastră.
Cum „credinţa fără de fapte moartă este“ (Iacov 2, 20), aşa şi gratitudinea nemanifestată prin fapte. Gratitudinea ne-o manifestăm către acela, căruia i-o păstrăm, prin faptele noastre, săvârşite spre plăcerea şi deplina aprobare a binefăcătorului nostru.
Vechii Romani, strămoşii noştri, se lăudau că ţin minte binele şi răul (Salust. Iughurta, cap. 104).
Despre poporul român se zice că „ţine minte“ – pe unele locuri, mai mult răul decât binele. Misiunea preotului este ca, la poporul încredinţat educării lui, aducerea aminte de rău să o schimbe în generoasă iertare şi uitare; iar aducerea aminte de bine să o dezvolte şi cultive în recunoştinţă. La aceasta va putea ajunge numai învăţând şi făptuind: aceea ce învaţă el şi îndeamnă în predici şi la scaunul mărturisirii, să practice el însuşi, ca, prin exemplul său, să se îndemne credincioşii a i se asemăna lui: a fi mulţumitori celor ce le-au făcut bine, a se feri de păcatul ingratitudinii şi de a ţine în minte răul. Nu va premerge preotul cu exemplu, ci una va învăţa şi alta va făptui: „aramă răsunătoare“ se va face.
Câte ocazii nu are seminaristul ca să se exercite în a trece cu vederea răul făcut, a-şi arăta prin fapte gratitudinea sa către cei ce îi fac bine şi a se feri de ingratitudine!?