[patinina34]

[SIZE=3]46[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXXI-a după Rusalii*[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 18, 35-43)[/SIZE]

35. Şi a fost când s-a apropiat el de Ierihon, un orb şedea lângă cale cerşind. 36. Şi auzind poporul trecând, a întrebat ce este aceasta. 37. Şi i-au spus lui, că Iisus Nazarineanul trece. 38. Şi a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă. 39. Iară cei ce mergeau înainte îl certau pe el să tacă, iar el cu mult mai vârtos striga: Fiul lui David miluieşte-mă. 40. Şi stând Iisus, a poruncit să-l aducă pe el la sine, iar apropiindu-se el de dânsul, l-a întrebat. 41. Zicând: ce vrei să-ţi fac? Iară el a zis: Doamne, să văd. 42. Şi Iisus i-a zis lui: vezi, credinţa ta te-a mântuit. 43. Şi îndată a văzut, şi a mers după el, mărind pe Dumnezeu şi tot poporul văzând a dat laudă lui Dumnezeu.

Răsplata credinţei

1. Minunea descrisă în această Evanghelie este, dacă nu identică, cel puţin analoagă cu cea descrisă la Matei (9, 27-31), tratată la cap. 23, Evanghelia a VII-a după Rusalii.
Variantele sunt: La Matei se vorbeşte despre doi orbi, la Luca despre unul; la Matei minunea se săvârşeşte în casă, la Luca afară.
În ambele cazuri credinţa este care provoacă minunea, credinţa tare şi neclintită că Iisus, Fiul lui David, are putere să le dea vedere ochilor.
În ambele cazuri, orbii, ca şi cananeanca (cap. 33) stăruie, nu se intimidează de mustrările ce li se fac; ba oprirea, piedica ce li se pune, îi face să stăruie mai mult, să fie mai încredinţaţi că Mântuitorul şi poate şi voieşte să le ajute.
Credinţa lor, pusă la încercare, biruieşte. Iisus Hristos o cunoaşte până a nu şi-o manifesta dânşii. El o scoate la iveală, spre a servi ca îndemn de imitare pentru alţii: „Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca) – „după credinţa voastră fie vouă“ (Matei).
Aceasta o face Mântuitorul, ca educator, spre a arăta încă o dată mai mult că cine îşi pune încrederea în Dumnezeu, nu rămâne nemângâiat.
Credinţa de care este vorba aici, nu este credinţă în înţeles propriu, ci încredere, care şi ea este tot un fel de credinţă, nu atât o nuanţă, cât mai mult o rezultantă a credinţei. Orbii, crezând că Iisus, Fiul lui David, are putere dumnezeiască, s-au încrezut în atotputernicia Lui, în bunătatea şi în milostivirea Lui şi au stăruit în rugăciune: să le ajute.
Această încredere neclintită în bunătatea, atotputernicia şi milostivirea lui Dumnezeu, ca rod al credinţei, în Dumnezeirea lui Iisus, este care face minuni cu cei orbi, care răsplăteşte aşa de strălucit. Acest soi de credinţă ni se cere şi nouă, spre deosebire de simpla credinţă, despre care Apostolul Iacov (3, 19) zice că şi dracii o au, şi totuşi nu se mântuiesc.
Puterea acestei credinţe n-a săvârşit minuni numai la glasul şi în prezenţa trupească a Mântuitorului Hristos: ea s-a manifestat mai rodnică pe timpul sfinţilor Părinţi, care nesfârşite şi negrăite minuni au făcut numai printr-însa. E destul să cercetăm mai de aproape, dacă nu vieţile şi faptele Sfinţilor, măcar viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, ca să ne umplem şi noi de râvnă după asemenea credinţă, care şi în timpul nostru poate face minuni, numai să-şi aibă sălaşul în vase alese.
Vase alese pentru credinţa făcătoare de minuni, meniţi sunt să fie îndeosebi preoţii. Acei preoţi, care nu se lasă să fie amăgiţi de învăţăturile rătăcite ale veacului acestuia, ci, crezând cu toată tăria în cuvântul lui Dumnezeu, se conformează lui şi au deplină încredere în mila, bunătatea şi puterea Lui, şi care nu se îndoiesc în puterea darului dumnezeiesc, ce li s-a dat prin punerea mâinilor arhiereşti – acei preoţi, vase alese, prin credinţa lor săvârşesc minuni, după cuvântul Domnului: „De veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi... toate câte veţi cere în rugăciune veţi primi” (Matei 21, 21-22, compară cu Marcu 16, 17-18 şi cele paralele).
În Evanghelia de faţă găsim însă şi o altă învăţătură. Orbi suntem şi noi în nenumărate chestiuni, mai ales de credinţă. Şi noi dorim să ni se deschidă ochii, să vedem, să înţelegem. Şi, cum orbilor din Evanghelie li s-au deschis ochii „după credinţa lor“, care i-a mântuit – aşa şi ochii noştri ni se vor deschide şi vom înţelege tainele ştiinţei dumnezeieşti, dacă vom crede şi numai dacă vom crede, şi nu ne vom îndoi. Căci nouă ne strigă, cu glas pătrunzător, Proorocul Isaia: „De nu veţi crede, nici nu veţi înţelege“ (7, 9). Iar credinţa, în înţelesul ei propriu, este arătată, definită de Apostolul Pavel ca „adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11, 1).
Înarmaţi, dar, cu acest soi de credinţă, deci, primind cu toată inima ca adevărate cele ce, după cuvântul Domnului, le nădăjduim şi ca dovedite lucrurile, pe care nu le putem vedea, avem cheia cu care putem descuia înţelesul şi al celor mai grele învăţături.
Dacă vrem să fim preoţi desăvârşiţi, spre a putea revărsa lumină asupra celor care în cele teologice sunt orbi, nu văd, trebuie întâi să ne deschidem ochii noştri proprii, prin puterea credinţei şi apoi, înţelegând despre ce este vorba, să putem lumina pe alţii, să facem şi noi minuni – în felul lor.
Cu arma cea puternică a credinţei, viitorul preot se poate înarma în seminar, numai dacă, dând deosebită atenţie învăţăturilor referitoare la credinţă, va evita cu desăvârşire citirea de cărţi, care ar putea să-i zdruncine credinţa.
Mai ales pentru cei încă neîntăriţi din destul în credinţă, pentru aceia a căror credinţă e încă în formaţie, cum e a seminariştilor, are deplină valoare înţeleapta şi părinteasca poruncă bisericească: „Să nu citeşti cărţi eretice“.