[patinina34]

[SIZE=3]47[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XXXII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 19, 1-10)[/SIZE]

1. Şi intrând trecea prin Ierihon. 2. Şi iată un om anume Zaheu şi acesta era mai mare vameşilor, şi era bogat. 3. Şi căuta să vadă pe Iisus, cine este, şi nu putea de popor, că era mic de stat. 4. Şi alergând înainte s-a suit într-un dud, ca să-l vadă pe el, că pe acolo era să treacă. 5. Şi dacă a venit în locul acela căutând Iisus, l-a văzut pe el, şi a zis către el: Zahee grăbeşte de te pogoară, că astăzi în casa ta mi se cade să rămân. 6. Şi grăbindu-se s-a pogorât şi l-a primit pe dânsul bucurându-se. 7. Şi văzând toţi cârteau, zicând că la un om păcătos a intrat să sălăşluiască. 8. Iară Zaheu stând către Domnul: Iată jumătate din avuţia mea o dau săracilor, şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. 9. Zis-a către el Iisus: că astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta fiul lui Avraam este. 10. Că a venit fiul omenesc să caute şi să mântuiască pe cel ce era pierdut.


Mântuirea prin pocăinţă

1. Vameş. Pe lângă birul care se plătea după venit şi după avuţie, pe vremea lui Hristos, trebuia să se răspundă la casa statului şi dări pentru intrarea mărfurilor în ţară şi dări pentru ieşirea lor din ţară. Aceste dări, introduse mai întâi la egipteni, şi de la ei adoptate de toată lumea, se numeau vămi, iar încasatorii lor vameşi.
În imperiul roman vămile se luau după provincii, la intrare în provincie şi la ieşire dintr-însa. Taxele variau de la 2% la 25% din valoarea mărfii. În Palestina vămile se exarendau la mari antreprenori (publicani), care apoi, prin funcţionarii lor, încasau volniceşte, apăsând greu asupra poporului, cu vămi deosebite pentru fiecare district. Funcţionarii subalterni, prin lipsa lor de scrupule la încasare, ajunseră să fie cei mai urgisiţi, consideraţi ca oamenii cei mai răi, cei mai fără inimă şi fără frica lui Dumnezeu, încât, a zice vameş era identic cu a zice scelerat, criminalul criminalilor.
2. Zaheu, se vede că era antreprenorul vămilor. Era, deci, firesc să fie bogat. El auzise despre Iisus Hristos, despre învăţăturile şi despre faptele Lui. Acum îi vine vestea că Iisus soseşte în Ierihon. Ce n-ar fi dat el să poată fi în societatea marelui Învăţător!? Dar conştiinţa că el este vameş, mai mult, că este antreprenorul, stăpânul vameşilor, şi prin urmare că el e considerat de compatrioţii şi conaţionalii săi ca cel mai păcătos între toţi păcătoşii, îi impune rezerve.
Apăsat, oarecum de greutatea opiniei publice şi conştient de păcătoşenia sa, se crede atât de nevrednic, încât i se pare că ar profana sfinţenia „Proorocului din Galileea“, dacă ar îndrăzni să se apropie de Dânsul.
În smerenia sa, el se simte mulţumit, fericit chiar, numai să poată vedea pe Proorocul cel minunat, cu care nu se crede vrednic să vorbească. Fiind însă mic de stat, ca să poată vedea peste mulţimea în care nu îndrăznea să intre, şi, ca să-şi poată sătura dorinţa, privind la Iisus, se suie într-un dud, în calea pe unde avea să treacă Mântuitorul.
Iisus Hristos, care cunoştea gândurile şi sentimentele oamenilor, ştia pentru ce Zaheu s-a suit în dud, ştia că antreprenorul vămilor simte în sufletul său remuşcare pentru faptele sale, că este hotărât să se îndrepte, gata să facă orice spre a-şi expia păcatele – ştiindu-o aceasta, îi vine grabnic în ajutor, răsplătindu-i, peste toate aşteptările, hotărârea luată în tăcere. Căci ce răsplată poate fi asemenea cu onoarea de-a primi în casă pe Fiul lui Dumnezeu? Şi, cu această onoare, cu această distincţie răsplăteşte Mântuitorul hotărârea de îndreptare a lui Zaheu.
Dar lumea, preocupată, critică conduita lui Iisus Hristos: se face una cu vameşii, se compromite, primeşte să fie oaspetele unui om aşa decăzut, aşa de păcătos!
Pe când cei de faţă cârteau contra Mântuitorului, Zaheu dovedeşte că Iisus nu s-a înşelat în aprecierea dispoziţiilor lui sufleteşti. În mulţumirea sa de-a se vedea atât de onorat, spre a se arăta vrednic de această distincţie, el pune la dispoziţia săracilor, jumătate din avuţia sa, referindu-se la Ieşirea (22, 1): că, dacă va fi năpăstuit pe cineva, întoarce cel puţin maximul prescris de lege.
Acum găseşte Mântuitorul momentul potrivit să-Şi motiveze instructiv, în faţa mulţimii, intrarea Sa în casa lui Zaheu. El declară că, prin canonul ce-şi impune, Zaheu, completându-şi pocăinţa, s-a spălat de necurăţia păcatelor, s-a mântuit. Mântuitorul i-a dat numai prilejul mântuirii. El pentru aceasta a venit – a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut, care se lasă a fi aflat, care, prin pocăinţă, contribuie din parte-şi ca să poată fi mântuit.
3. Zaheu este pentru noi un clasic tip caracteristic. În el vedem concentrate: conştiinţa păcătoşeniei, sfiala de opinia publică, conştiinţa nevredniciei sale de-a sta faţă cu Iisus, dorul fierbinte de a cunoaşte, cel puţin din vedere, pe Fiul lui Dumnezeu, adâncul regret pentru faptele sale rele, pentru care nu invocă nici un motiv de dezvinovăţire. Apoi, nemărginita mulţumire şi fericire de a se afla în societatea lui Iisus Hristos şi completarea pocăinţei, prin aceea că, el însuşi îşi impune şi execută conştiincios cel mai greu canon, dând săracilor jumătate din întreagă avuţia sa, şi rezervând pentru sine, pentru pruncii şi casnicii săi cealaltă jumătate.
Fiecare din noi ajunge în poziţia în care afla Zaheu, înainte de venirea lui Iisus în Ierihon; fiecare din noi este un Zaheu, un vameş păcătos. Dar fiecare din noi trebuie să tindă a fi şi un Zaheu pocăit, mântuit, concentrând în sufletul său calităţile, virtuţile lui Zaheu. Fiecare din noi trebuie să aibă conştiinţa neajunsurilor şi de aici a păcătoşiei sale, conştiinţă care este baza întregii noastre vieţi morale, este izvorul pocăinţei şi al îndreptării noastre. Îndreptarea, ameliorarea vieţii noastre morale, e posibilă însă numai, dacă noi, ruşinându-ne de faptele noastre rele, ne sfiim de societate, ca să nu-şi facă opinie rea despre noi, iar la întâmplare, când, prin conduita noastră, i-am dat motive să ne judece nefavorabil, – ne smerim, ne ruşinăm în faţa publicului, şi, prin conduita noastră corectă, îl înduplecăm să-şi schimbe opinia despre noi.
Fiecare dintre noi, examinându-se pe sine, trebuie să se vadă ca într-o oglindă, în trecutul său, în faptele sale şi să-şi recunoască nemernicia în faţa lui Dumnezeu şi nevrednicia de a sta înaintea lui Hristos.
Dar, cu toată nemernicia şi nevrednicia sa, ba tocmai pentru aceasta, fiecare din noi trebuie să năzuiască din toate puterile ca să cunoască pe Mântuitorul, să-I cunoască de-aproape învăţăturile şi faptele şi să se conformeze voinţei Lui: regretând faptele sale rele, fără încercare de scuze şi dându-şi silinţa a se îndrepta. Şi pentru noi vine Mântuitorul, prin urmare şi noi Îl putem vedea, nu numai în Ierihon, şi nu o singură dată, ca Zaheu, ci în biserică, de câte ori vom avea dorinţa fierbinte să-L vedem făptuind, să-L auzim vorbind. Şi, dacă vom alerga şi noi cu dispoziţiile sufleteşti ale lui Zaheu, şi în casa noastră se va sălăşlui Hristos, atât în casa zidită de mână, cât mai vârtos în casa sufletului nostru. Şi cum Zaheu, în culmea fericirii sale, îşi completează pocăinţa, impunându-şi şi executând la moment canonul sever şi, prin aceasta dobândeşte mântuirea sa şi a casei sale: tot asemenea şi noi, pătrunşi de învăţăturile Lui şi completându-ne pocăinţa, primind sfânta Euharistie, ne vom mântui de păcat.