[patinina34]

[SIZE=3]48[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Vameşului şi a Fariseului[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 18, 10-14)[/SIZE]

10. Doi oameni au intrat în biserică să se roage, unul Fariseu şi altul Vameş. 11. Fariseul stând aşa se ruga întru sine: Doamne mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca şi acest vameş. 12. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate, câte dobândesc. 13. Iar vameşul de departe stând, nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său, zicând: Dumnezeule fii mie milostiv păcătosului. 14. Zic vouă: că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela. Că tot cel ce se înalţă se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa.


Adevărata şi falsa pocăinţă

1. Avem înaintea noastră două tipuri cunoscute: unul, Fariseul, tipul omului făţarnic, celălalt, vameşul, modelul omului păcătos.
Fariseul, voind să facă reclamă demagogică şi în biserică, merge mândru printre lumea adunată, ca să atragă asupră-şi atenţia celor de faţă. El ştie că lumea naivă priveşte spre dânsul cu admiraţie şi cu sfială, considerându-l ca om sfânt, şi foloseşte ocazia ca să o întărească în această credinţă a ei. Lui nu-i este de rugăciune, ci de deşertăciune. Căci, în loc să-şi recunoască greşelile făcute şi să se roage de iertare, în loc să ceară cu umilinţă ca Dumnezeu să-i ajute a face bine – fariseul, stăpânit de mania sa după popularitate, în faţa oamenilor numai simulează că se roagă. În fapt însă el nu se roagă, ci, adresându-se către sine însuşi, vorbind aşa, în vânt, dar ca să-l audă oamenii, zice: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitor, nedrept, preacurvar...“. Nu că el, în adevăr, n-ar fi fost ca ceilalţi oameni, ci el voia să întărească lumea în părerea greşită, ce o avea despre el, că el ar fi, cu adevărat, fără de păcat.
Aceea însă ce trădează, ba şi măreşte perversitatea fariseului, este asmuţirea gloatelor contra unui smerit rugător. El ştia cât sunt de porniţi oamenii simpli contra vameşilor, şi, de alta, cât de ieftin se poate dobândi simpatia celor naivi, dând dreptate părerilor lor, şi simulând că le iei partea. În pretinsa rugăciune deci, tot spre a mări reclama, fariseul arată cu dispreţ spre vameşul, care stă departe prosternat: „...mulţumescu-Ţi... că nu sunt ca şi acest vameş“. El o zice aceasta cu calcul, ca lumea auzindu-l, să zică: vezi, omul acesta sfânt compătimeşte cu noi, îl doare inima de nedreptăţile ce ne face mişelul de vameş. Deci, fariseul e omul nostru; el ne va scăpa de cei răi, mai ales de vameşi.
Dar fariseul, spre a-şi completa aureola ce însuşi îşi face înaintea mulţimii adaugă: „postesc de două ori...“. Nici vorbă, el ştia că mulţimii naive, care-l asculta cu admiraţie, nici prin gând nu-i trecea că laudele lui nu sunt adresate lui Dumnezeu, ci acelora, pe care el voia să-i momească. Nimeni nu ştia mai bine decât el însuşi că, tot ce a zis el în chip de rugăciune, a fost neadevăr, minciună.
2. Celălalt, vameşul, conştient de păcătoşenia sa şi conştient şi de opinia rea pe care o au oamenii despre dânsul, se simte foarte nenorocit. El nu îndrăzneşte să se apropie, căci se simte nevrednic a înainta în biserică, şi prin urmare se opreşte aproape de uşă – „departe stând“ prosternat cu faţa la pământ. În conştiinţa greutăţii şi a mulţimii păcatelor sale, care îl strivesc – cum nu îndrăzneşte să înainteze în biserică, aşa nu îndrăzneşte nici ochii să şi-i ridice spre cer, temându-se ca nu cumva, prin privirile sale înveninate de păcate, să profaneze sfinţenia bisericii şi a cerului. Pe lângă aceasta, el simte cu ce ură şi cu ce dispreţ îl priveşte mulţimea preocupată şi asmuţită de fariseu; lui i se pare că-l ard privirile publicului. Aceasta îi măreşte consternarea şi el nu găseşte nici un cuvânt de scuză pentru faptele sale, ci îşi bate pieptul, părându-i rău de cele făcute şi zicând numai: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului“.
În convingerea sa că el este cel mai păcătos om din lume, deci nevrednic a intra în sanctuarul lui Dumnezeu, stă departe, şi cu inima înfrântă şi zdrobită, abia îndrăzneşte să ceară mila lui Dumnezeu.
De aceea pocăinţa lui este adevărată pocăinţă şi este urmată de iertare, pe când a fariseului este, în cazul cel mai bun, o falsă pocăinţă, care în loc să-i aducă iertare, i-a adus însărcinarea cu noi păcate.
Fariseul, prin ţinuta sa falsă în biserică, a voit să se înalţe şi s-a şi înălţat în ochii publicului, dar a căzut nemărginit din graţia lui Dumnezeu; s-a întors osândit, fiindcă îşi închipuia că, precum poate amăgi pe oameni, poate desconsidera şi pe Dumnezeu.
Vameşul, din contră, recunoscându-şi greşelile, s-a arătat mic, nevrednic a sta înaintea lui Dumnezeu, şi, cu inima zdrobită, a implorat mila dumnezeiască, şi Dumnezeu l-a iertat, l-a înălţat. Aşa că, faţă cu aceşti doi, s-a confirmat adevărul: „cel ce se înalţă se va smeri, şi cel ce se smereşte se va înălţa“.
3. Parabola aceasta este de mare însemnătate pentru noi, pentru învăţătura noastră. În ea vedem exemplificat ce ţinută trebuie să avem noi când mergem la biserică, cum să ne rugăm, cum să facem pocăinţă, cum să ne judecăm pe noi înşine şi cum să judecăm pe alţii. În ea ne vedem, ca într-o oglindă: vedem că fiecare din noi e păcătos, ca vameşul, şi suntem îndemnaţi ca în biserică să-i urmăm lui: să avem deplină convingere şi conştiinţă că ne găsim înaintea lui Dumnezeu, în locaşul Lui şi să ne revocăm în memorie toate faptele noastre rele, să le regretăm şi, luând hotărâre de îndreptare, smeriţi şi cu frică să-L rugăm ca să ne ierte. De altă parte vedem cât de fatală este mândria pentru om. Vedem că omul, preocupat de poftele lui deşarte, chiar şi în biserică, tot la cele lumeşti se gândeşte; el uită că se află în sfânta casă a lui Dumnezeu şi se preocupă de deşertăciunile lumii.
Osânda fariseului ne îndeamnă să ne ferim, ca de faţa şarpelui, de însuşirile lui; iertarea vameşului este un stimulent pentru noi ca să-l imităm în biserică. În viaţă să ne dăm silinţa ca să fim aşa cum pretinde fariseul că este; în biserică să fim ca vameşul şi să evităm conduita fariseului.
4. Dar parabola mai are pentru noi o învăţătură. Admiţând că Fariseul ar fi fost în adevăr aşa, precum el pretindea; nu el era chemat să-şi dea atestat de laudă înaintea lui Dumnezeu, Care-i ştia toate tainele. Atestatul ce el însuşi îşi dă, este dovada mândriei, a îngâmfării. Prin urmare, chiar dacă până la această dată, el nu ar fi păcătuit, acum a căzut în cel mai greu păcat, în păcatul mândriei, din care izvorăsc o mulţime de alte păcate. Fariseul însă, pe când faţă cu sine este aşa de indulgent, judecă atât de aspru pe vameş. El, cu insolenţă, se adresează lui Dumnezeu şi constată vinovăţia aproapelui său; în loc să se roage pentru iertarea lui, indirect, îi cere pedeapsa. Un dublu păcat provenit din mândrie.
Aşadar, chiar şi la caz când fariseul ar fi fost fără de păcate, când a venit în biserică – el a ieşit încărcat de păcate, osândit. Motivul? Mândria!
Vameşul se concentrează în sine, nu se gândeşte la nimeni decât numai la nevrednicia sa. El se crede mult mai rău chiar decât este, şi prin pocăinţă obţine iertare. Motivul? Modestia, smerenia!
Concluzia: să ne ferim de mândrie şi să îmbrăţişăm modestia; să nu judecăm pe alţii, şi mai vârtos să nu ne închipuim că suntem buni, mai buni decât alţii.
Smerenia este cea mai frumoasă podoabă, care înfrumuseţează pe un preot, întocmai cum mândria şi ireligiozitatea sunt cele mai urâte pete ale lui. Aceste calităţi, cele bune, ca şi cele rele, îl arată de departe în adevărata lui lumină. El nu le poate ascunde, căci ele sunt pentru el „cetatea cea zidită deasupra muntelui“. Pe când preotul evlavios şi smerit de departe şi în cercuri îndepărtate este stimat, ascultat şi respectat, pe atunci cel mândru şi ireligios este dispreţuit, hulit în toate părţile, de-aproape şi în depărtare.
Haina smereniei şi a evlaviei să o îmbrace seminaristul şi să o păstreze în strălucitoarea ei curăţenie, ferind-o ca de foc, de murdăria mândriei şi a lipsei de cucernicie.