[patinina34]

[SIZE=3]49[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica fiului risipitor[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 15, 11-32)[/SIZE]

11. Şi a zis: un om avea doi feciori. 12. Şi a zis cel mai tânăr tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cade din avuţie, şi le-a împărţit lor avuţia. 13. Şi nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr, s-a dus într-o ţară departe şi acolo a risipit toată avuţia sa, vieţuind întru dezmierdări. 14. Şi cheltuind el toate, a fost foamete mare într-aceea ţară, şi el a început a se lipsi. 15. Şi a mers de s-a lipit lângă un locuitor din aceea ţară, şi l-a trimis pe el la satul său, să pască porcii. 16. Şi dorea să-şi sature pântecele său de roşcovele pe care le mâncau porcii, şi nimeni nu-i da lui. 17. Iar venindu-şi în sine, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu se satură de pâine, iar eu, pier de foame. 18. Scula-mă-voi, şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. 19. Şi nu sunt mai mult vrednic a mă chema fiul tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. 20. Şi sculându-se a venit la tatăl său, iar încă departe fiind el, l-a văzut tatăl lui, şi i s-a făcut milă, şi alergând a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat pe el. Şi i-a zis lui feciorul: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta, şi de acum nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău. 22. Şi a zis tatăl către slugile sale: aduceţi haina cea dintâi, şi-l îmbrăcaţi pe el şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioare. 23. Şi aduceţi viţelul cel gras de-l junghiaţi şi mâncând să ne veselim. 24. Că fiul meu acesta era mort, şi a înviat, şi pierdut era şi s-a aflat, şi au început a se veseli. 25. Iar feciorul lui cel mai mare era la câmp, şi când a venit s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. 26. Şi chemând un fecior, l-a întrebat, ce sunt acestea. 27. Iar el a zis lui, pentru că fratele tău a venit, şi a junghiat tatăl tău viţelul cel gras, căci l-a văzut sănătos. 28, Şi s-a mâniat, şi nu vrea să intre, iar tatăl său ieşind l-a rugat pe el. 29. Iar el răspunzând a zis tatălui său: iată de atâţia ani slujesc ţie, şi niciodată porunca ta nu am călcat, şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc, şi eu cu prietenii mei. 30. Iar când a venit fiul tău acesta, care a mâncat cu desfrânatele avuţia sa, ai junghiat viţelul cel gras. 31. Iar el a zis lui: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine, şi toate ale mele alte tale sunt. 32. Ci se cădea a ne veseli, şi a ne bucura căci fratele tău acesta mort era, şi a înviat, şi pierdut era, şi s-a aflat.

Pocăinţa

1. Tot ce cuprinde această parabolă are înţeles figurat. Omul, fiul cel tânăr, fiul cel mai mare, ţara îndepărtată, păşunarea porcilor, haina de sărbătoare, inelul, ospăţul: toate îmbracă înţelesuri referitoare la om, la educaţia lui morală, în scop de a ne arăta cum poate omul să se îndrepte şi cât de mare este mila dumnezeiască pentru cel ce se pocăieşte.
2. Omul cu cei doi fii este Dumnezeu. Fiul cel mai tânăr: majoritatea oamenilor. În el, în fiul cel tânăr, fiecare din noi, mai mult ori mai puţin, se vede pe sine, căci:
Ca şi fiul cel uşor de minte, şi omul cu înclinări rele, care, orbit de pasiuni, nu-şi cunoaşte adevăratele sale interese, se simte strâmtorat de voinţa dumnezeiască, prin care el se opreşte de a-şi face sieşi rău şi de a face şi altora, şi ca şi fiul cel tânăr, omul păcătos, primind de la Părintele ceresc darurile dumnezeieşti de înţelepciune, bunătate şi nevinovăţie, ca să scape de sub autoritatea părintească, manifestată în rugăciunile şi în poveţele Bisericii şi în societatea oamenilor virtuoşi, fuge cu gândul departe în regiunea, ţara păcatului, şi acolo, crezându-se scos de sub supravegherea şi controlul Părintelui său, se simte la largul său şi îşi risipeşte moştenirea în desfrâu, ruinându-se fiziceşte şi moraliceşte. Şi, lucru firesc: ca şi fiul cel fără de minte, dacă continuă a se tăvăli în păcate, în viciu, omul păcătos pierde toate calităţile, pierde până şi conştiinţa demnităţii sale: este ca pierdut de foame – cât pentru a fi bun şi a face bine. Ba, chiar şi când ar licări în sufletul său câte o scânteie de voinţă de-a face binele, de-a fi şi el bun în anumite cazuri, el nu poate: viciul, care s-a făcut stăpân peste dânsul, care i s-a prefăcut în a doua natură, îl opreşte de la bine şi-l împinge spre prăpastia pieirii. El vede pe alţii hrănindu-se cu făptuirea binelui, şi nu-i poate urma: el este ca şi pierdut. Şi în sfârşit:
Ca şi tânărul rătăcit, el, omul păcătos, oricât de adânc ar fi căzut în ticăloşia păcatelor, se poate scăpa de pierire numai să-şi vină în simţiri, să-şi tragă seama cu sine însuşi, să facă o eroică sforţare, prin care întâi şi întâi, să-şi părăsească viaţa cea păcătoasă. Apoi, ştiind că Părintele ceresc este vistierul milei şi al iubirii de oameni, Care aşteaptă cu dor îndreptarea celui rătăcit – să se hotărască a se adresa către Acelaşi bun Părinte cu smerenie şi cu deplină încredere în dragostea şi în mila Lui părintească, spre a-I arăta şi căderea şi regretele sale, şi a-I cere iertare.
3. Ca şi părintele fiului risipitor, Părintele ceresc, când vede că omul a recunoscut în inima sa că a greşit, că a simţit o adâncă remuşcare pentru cele făptuite şi că s-a hotărât să nu mai facă rele, ci să meargă la reprezentantul Părintelui ceresc, la duhovnic, să-şi mărturisească păcatele – încă atunci Părintele ceresc îl întâmpină cu iubire, şi cel păcătos este ca şi iertat, iar mărturisindu-şi păcatele, el este iertat, spălat desăvârşit. Lui i se dă haina de sărbătoare (haina de nuntă) a curăţeniei şi i se pune în deget inel, semnul vredniciei, ca să intre în casa Tatălui ceresc, spre a lua parte întâi la masa cea sfântă, la Sfânta Cuminecătură, apoi la festivităţile şi la bucuriile, ce se fac în ceruri pentru întoarcerea lui. Căci, cum se bucură tatăl fiului rătăcit pentru întoarcerea acestuia, aşa: mare bucurie se face în ceruri, între îngerii lui Dumnezeu pentru întoarcerea unui păcătos (Luca 15, 10).
Dar, cum a greşit fiul cel mare, luând în nume de rău mila părintească, aşa ar greşi şi acela, care întreagă viaţa sa ar fi bun, dar, la sfârşit, ar cârti împotriva lui Dumnezeu pentru că iartă pe cei păcătoşi. Acel om ar dovedi că e lipsit de iubirea frăţească şi de respectul către voinţa şi autoritatea părintească; ar dovedi că e lipsit şi de milă către cei căzuţi, pe care noi toţi, datorie avem să-i ajutăm ca să se ridice; dar ar dovedi şi că este pizmătareţ, părându-i rău de binele, pe care Tatăl ceresc îl face unui nenorocit.
4. Din această parabolă învăţăm în special că:
a) fiecare din noi, fiind fiul cel rătăcit, căci fiecare păcătuieşte, să facă pocăinţă din toată inima, spre a se îndrepta, a se face mai puţin păcătos: că în această pocăinţă se arată indispensabile următoarele momente:
– recunoaşterea păcatului;
– părerea de rău pentru săvârşirea păcatului:
– hotărârea de a nu mai păcătui;
– mărturisirea înaintea Duhovnicului; la care se adaugă:
– împlinirea canonului, impus de duhovnic;
b) că oricât de mult şi de greu am fi păcătuit, să nu disperăm în mila, iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu, care iartă aşa de uşor, numai noi să ne arătăm vrednici de iertare, adică să facem pocăinţă din toată inima;
c) să ne ferim de mândrie, de a ne închipui că suntem buni, mai buni decât fratele nostru căzut şi ridicat, şi, în această închipuire, să-l dispreţuim şi să-l pizmuim.
Conformarea cu aceste învăţăminte, cuprinzând întreg sectorul şi singura cale a îndreptării, a ameliorării vieţii morale, deci a fericirii pământeşti şi cereşti: este de la sine înţeles că preotului i se impune, în locul întâi, să urmeze cu extremă rigurozitate acestor cerinţe. Să urmeze, căci conduita lui, mai ales în această direcţiune, este pentru parohieni o irezistibilă putere de atracţie:
Un preot evlavios, cuvios, smerit, ale cărui fapte sunt lumină conducătoare pentru parohieni, nu se poate să nu fie urmat cu religiozitate de fii săi sufleteşti. „Nu poate pomul bun să producă poame rele“ (Matei 7, 18).
Aceea ce trebuie să fie preotul în misiunea sa, candidatul de preoţie trebuie să exercite cu râvnă, mai ales în seminar. Lipsa acestui exerciţiu serios o resimte preotul în întreaga cariera sa.