[patinina34]

[SIZE=3]51[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica lăsatului de brânză[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 6, 14-21)[/SIZE]

14. Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc. 15. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre. 16. Şi când ajunaţi nu vă faceţi ca cei făţarnici; trişti, că-şi smolesc feţele sale, ca să se arate oamenilor, că postesc. Adevăr zic vouă, că-şi iau plata sa. 17. Iar tu când posteşti, unge capul tău, şi faţa ta o spală. 18. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci tatălui tău, celui ce este întru ascuns, şi tatăl tău cel ce vede întru ascuns va da ţie la arătare. 19. Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde rugina şi moliile le strică, şi unde furii le sapă şi le fură. 20. Ci vă adunaţi vouă comori în cer, unde nici rugina, nici moliile nu o strică, şi unde furii nu le sapă, nici le fură. 21. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Iertare, Ajunare, Materialism

Începutul acestei Evanghelii (vs. 14-15) este un reflex explicativ al cererii a cincea din rugăciunea domnească, cuprinsă cu câteva versuri mai înainte (vs. 11). Motivarea: a se vedea Evanghelia Duminicii a XI-a, tratată la cap. 27.
2. În marea Sa predică de pe munte (Matei, cap. 5-7), Mântuitorul, între altele demască făţărnicia fariseilor, care tot ce făceau cu colorit moral ori legal, făceau numai ca să fie văzuţi de oameni şi apoi lăudaţi şi admiraţi.
După ce a arătat în toată urâciunea ei ridicolă procedura fariseilor la facerea milosteniei (Matei 6, 1-4) şi a rugăciunii (6, 5-8), tot cu aceeaşi severitate necruţătoare îi biciuieşte pentru înşelătoria lor cu ajunarea sau cu postul. Mântuitorul arată că fariseii, în demagogia lor exploatau şi postul, anume, spre a provoca admiraţia maselor, spre a-şi câştiga popularitate. Ei, posteau nu posteau, dar ţineau să se arate gloatelor că ajună riguros. Spre scopul acesta în zile de post ei îşi smoleau feţele, umblau nespălaţi, trişti, ca şi cum ar fi gata, gata, să cadă de foame şi de oboseala privegherii şi a petrecerii în rugăciune. Masele inculte îi admirau, credeau că ei, în adevăr, de preocupaţi ce sunt cu cele dumnezeieşti, nu-şi iau răgaz nici măcar să se spele şi să se pieptene, ci petrec nemâncaţi, muncindu-şi corpul cu postul, cu foamea, în priveghere şi în rugăciune. Această mişelească exploatare a naivităţii poporului cu simularea postului şi a rugăciunii, o biciuieşte Mântuitorul în vs. 16, arătând, în vs. 17-18, adevăratul înţeles al postului. Făţarnicii popularitate căutau, popularitate aflau; dar numai atât: numai în aceasta constă „plata sa“. Încolo, cât pentru partea morală, fondul şi motivul postului: răi erau, răi rămâneau. În loc să se îndrepte, să-şi amelioreze viaţa morală cu ajutorul postului, după cum li se porunceşte prin Isaia (58, 5-7) şi Ioil (2, 12-13); ei deveneau mai răi, mai corupţi.
Adevăratul rost al postului sau al ajunării este, analog cu rugăciunea, tocmai contrarul de la practica cărturarilor şi a fariseilor: să nu arătăm prin nici un semn exterior că postim; să ştim numai noi singuri că postim. Este întocmai acelaşi înţeles, aceleaşi motive, ca şi la facerea rugăciunii: ferirea de vanitate, apoi mulţumirea sufletească, împăcarea cu conştiinţa proprie. La aceasta se mai adaugă că omul, prin adevăratul post, îşi înfrânează mai uşor poftele, care-l duc la păcate, şi, prin urmare, îşi ameliorează viaţa morală, se îndreaptă. Îndreptarea, însoţită de mulţumirea sufletească, este răsplata „la arătare“ a Tatălui ceresc. Această răsplată şi-o poate dobândi fiecare om prin rugăciune smerită şi din inimă şi prin post nefăţărit, urmat de înfrânarea poftelor.
Dacă peste tot exemplele atrag: exemplele de postire şi de rugăciune cu osârdie ale preotului trebuie să atragă în mod irezistibil pe credincioşii parohieni. Postul şi rugăciunea în vremuri de grele încercări, au fost anghira cea tare a corăbiei noastre bisericeşti şi naţionale, au fost paladiul, sub care neamul românesc s-a ocrotit în cursul veacurilor: postul şi rugăciunea vor fi şi în viitor aceea ce au fost în trecut. De aceea se impune cu îndoită putere datoria ca preotul să premeargă cu exemplul bun în post şi în rugăciune, spre a le păstra veşnic vii, în deplină vigoare la poporul român. Preotul, care, îmbătat de fantasmagoriile duşmanilor noştri naţionali bisericeşti, desconsideră postul şi, scandalizând pe evlavioşii parohieni, le slăbeşte credinţa şi prin aceasta, puterea de rezistenţă, deci forţa vitală a neamului, nu este cu nimic mai bun decât cel ce ucide pe mama sa. Deci, preotule, ia aminte!
Şi, este de la sine înţeles că, spre a putea practica nealterat aceste virtuţi vivificatoare, viitorul preot trebuie să se exercite îndelungat, mai ales în seminar: să petreacă mult în rugăciune şi să se obişnuiască cu postul, cu abstinenţa, cu înfrânarea, cu renunţarea la plăceri.
3. De la ideea înfrânării poftelor trupeşti, Mântuitorul trece la înfrânarea de la poftele bunurilor lumeşti, la biciuirea materialismului. El zice: „Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde rugina şi moliile le strică, şi unde furii le sapă şi le fură”, adică: să nu fiţi preocupaţi de strângerea averilor materiale, lumeşti, să nu le consideraţi ca scop al vieţii.
Mântuitorul nu condamnă în mod absolut strângerea averilor materiale, ci numai prea multa îngrijire de astfel de comori, cu neglijarea comorilor spirituale. El combate materialismul, îndumnezeirea materiei, a bogăţiei pământeşti, a cărei deşertăciune, nestatornicie şi nesiguranţă o învederează atât de luminos, mai ales în admirabila parabolă de la Matei (19, 16-26) tratată la cap. 28, Evanghelia a XII-a după Rusalii, şi în cea de la Luca (12, 16-21), tratată la cap. 42, Duminica a XXVI-a după Rusalii. Faţă cu comorile pământeşti, temporale, Mântuitorul pune pe cele veşnic stabile, comorile spirituale; El zice: „vă adunaţi comori în ceruri...“ (vs. 20) virtuţi creştineşti, însoţite de cultura cea adevărată.
Virtuţile şi cultura nu se pot lua de la noi; ele sunt veşnice: sunt ale noastre în mod absolut, dacă ni le-am câştigat. În acelaşi timp comorile materiale, tocmai fiindcă se pot lua de la noi, ori se pot deteriora (rugina, moliile), nu se pot numi ale noastre în înţeles propriu.
Scopul vieţii noastre să fie comorile spirituale, cereşti, veşnice; fericirea cerească; comorile materiale să le avem numai ca mijloace, prin care să ajungem la scop.
Dacă vom considera ca scop al vieţii noastre comorile spirituale: inima noastră, preocuparea noastră va fi virtutea, cultura; dacă însă vom fi materialişti, dacă vom fi cu gândul la bogăţiile lumii materiale: ne vom face robi ai comorilor pământeşti (vs. 21). Că unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.
Comoara preotului este dublă: cea auxiliară şi cea propriu-zisă sau sufletească. Cea auxiliară este cultura sa intelectuală şi morală, menită să-i fie ajutor la îngrijirea şi paza comorii sufleteşti. Comoara sufletească, cea mai scumpă a lui comoară, este turma cuvântătoarea, încredinţată păstoririi lui. La păşunarea acestei turme cu păşunea adevărului şi a vieţii, la apărarea ei de lupii răpitori şi la ferirea ei de păşune stricăcioasă trebuie să-i fie inima ziua şi noaptea, dacă voieşte să fie adevărat păstor de suflete.
Nicăieri nu are mai puternică aplicare maxima: „Că unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră“, ca în şcoală, în seminar. Preocuparea întreagă, inima seminaristului trebuie să-i fie cartea şi exerciţiul în practica virtuţilor. Aceasta să-i fie comoara, singura lui comoară. Spre dobândirea comorii, cuprinse în studii şi în practicarea virtuţilor, să-i fie îndreptată toată energia, ca să poată, la vreme, să răspundă cu succes marilor aşteptări, pe care Biserica, naţiunea şi patria le leagă de viitoarea lui misiune. Ferice de cel ce ştie să întrebuinţeze bine timpul, ca un bun econom de bunuri spirituale.