[patinina34]

[SIZE=3]53[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a V-a a Postului Mare 1)[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 10, 33-45)[/SIZE]

33. Că iată ne suim în Ierusalim, şi Fiul Omului se va da Arhiereilor, şi cărturarilor, şi-L vor judeca pe El spre moarte, şi-L vor da păgânilor. 34. Şi-L vor batjocori pe El, şi-l vor bate pe El, şi-L vor scuipa, şi-L vor omorî, şi a treia zi va învia. 35. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, feciorii lui Zevedeu, zicând, Învăţătorule, voim ca ce vom cere, să ne faci nouă. 36. Iar el a zis lor: ce voiţi să vă fac vouă? 37. Iar ei au zis lui: dă-ne nouă, ca să şedem unul de-a dreapta ta, şi altul de-a stânga ta întru mărirea ta. 38. Iar Iisus a zis lor: nu ştiţi ce cereţi, putea-veţi bea paharul, care-l voi bea eu, şi cu botezul cu care eu mă voi boteza, a vă boteza? 39. Iar ei au zis Lui: putea-vom, iar Iisus a zis lor: paharul, cu adevărat, care eu voi bea, îl veţi bea, şi cu botezul cu care eu mă voi boteza, vă veţi boteza. 40. Iar a şedea de-a dreapta mea şi de-a stânga mea, nu este al meu a da, ci celor ce s-au gătit. 41. Şi auzind cei zece au început a le părea greu de Iacov şi de Ioan. 42. Iar Iisus chemându-i pe ei le-a zis lor: ştiţi că celor ce li se pare, că împărăţesc neamurile, le stăpânesc pe ele, şi mai marii lor le domnesc pe ele. 43. Iar întru voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fiu mai mare întru voi, să fie vouă slugă. 44. Şi, cel ce va vrea să fie întru voi mai întâi, să fie tuturor slugă. 45. Că şi fiul omenesc nu a venit, ca să-i slujească lui, ci ca să slujească el, şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi.


Ranguri între Apostoli

1. Mântuitorul plecase cu ucenicii Săi spre Ierusalim (10, 32). Seriozitatea, de care era cuprins înspăimânt pe ucenicii care îl urmau în tăcere. Era firesc ca această călătorie să-I înfăţişeze lui Iisus tot mai vie catastrofa de care se apropia, şi, deci, era natural ca El, în aceste momente, să devină excepţional de serios.
Ucenicii nu era permis să fie surprinşi de catastrofa, care-i aştepta; ei trebuiau să fie prevestiţi, pregătiţi Iisus încercase în două rânduri (Marcu 8, 31, 9, 31) să-i familiarizeze cu ideea jertfirii Sale, dar fără succes: Ucenicii săi erau atât de mărginiţi, încât nu-L înţelegeau, şi să-L întrebe nu cutezau (9, 32). De aceea simte El trebuinţă să-i prepare mai de-aproape acum, în ajunul desfăşurării marilor evenimente. El le şi spune fără înconjur, pe faţă şi lămurit (vs. 33, 34) că, ajungând în Ierusalim, Arhiereii şi Cărturarii au să-L prindă, să-L dea în judecată, să-L chinuiască şi să-l omoare; dar că a treia zi El va învia.
Nici de astă dată nu-L înţeleg ucenicii: ei cred că şi acum le vorbeşte în vreo alegorie, al cărei înţeles ar avea să li-l spună Învăţătorul.
2. Că deloc nu L-au înţeles ucenicii ne este dovadă faptul că, Mântuitorul încă nu terminase bine vorba despre tortura şi moartea Sa, şi doi dintre Apostoli – după Matei (20, 20), însoţiţi şi conduşi de mama lor, – care înţeleseseră numai atât că Iisus are să se facă Împărat, Îi cer, ca o particulară graţie, să-i pună pe ei, pe amândoi, în cele mai înalte ranguri, când va fi Împărat – întru mărirea Sa (vs. 37).
În loc să se supere pentru aceasta, mai mult decât naivitate: cu îngereasca şi dumnezeiasca Sa blândeţe şi îngăduinţă, le răspunde: „Nu ştiţi ce cereţi“; apoi întrebuinţând obişnuitul său limbaj figurat atât de des întrebuinţat de Prooroci, îi întreabă: „putea-veţi bea paharul, care voi bea Eu şi cu botezul, cu care Eu mă voi boteza, a vă boteza?“ – adică putea-veţi voi suporta amarul şi sarcina pe care Eu am să le suport?
Ei nu-L înţeleg nici acum, ci luând zisa Mântuitorului în înţeles verbal, fără să se mai gândească, răspund „putea-vom“. Dar ei, inconştient, spun un adevăr istoric, răspunzând în mod proorocesc. Aceasta o ştie Mântuitorul şi le zice serios şi apăsat.
Da, da „paharul, cu adevărat pe care Eu voi bea, îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă voi boteza, vă veţi boteza“ – cu înţelesul dar nu în sensul, în care gândiţi voi, ci în care Eu înţeleg: amarul Meu îl veţi bea şi greutatea Mea o veţi purta la timpul său (vs. 40), dar onorurile, pe care voi le cereţi, nu se pot promite înainte; ele sunt rezervate şi vor fi acordate celor ce le vor merita În Împărăţia lui Dumnezeu favoritismul şi hatârul n-au loc.
3. În nepilduita lor naivitate, ceilalţi zece, când au văzut că Ioan şi Iacov se insinuară în graţia Învăţătorului lor, s-au şi cuprins de necaz şi de ură în contra colegilor lor, despre care îşi închipuiau că ar fi şi primit întâietatea, iar ei, cei zece, ar rămâne de scădere, inferiori în ranguri.
Aici vedem îndelunga răbdare a Mântuitorului pusă la cea mai aspră probă. Pe când îi era limba mai amară în gură, pe când El privea cu groază la înfiorătorul Său martir, ucenicii Săi erau gata să se încaiere pentru închipuite ranguri, menite a satisface deşertăciuni josnice – întocmai cum, ceva mai târziu, soldaţii brutali şi nesimţitori, îşi vor disputa hainele Lui lângă crucea pe care El, înaintea lor, va suferi chinurile morţii. Mântuitorul însă îi priveşte ca un părinte pe copiii săi mici şi nepricepuţi, şi animozităţile şi susceptibilităţile lor copilăreşti, le împacă cu bunătate, întocmai cum un părinte indulgent îşi împacă copiii arţăgoşi. El le zice: „Care va vrea să fie mai mare întru voi, să fie vouă slugă“ (vs. 44) – cum şi Eu, mai marele vostru, slugă vouă tuturor m-am făcut, şi-Mi dau viaţa pentru cei mai mici decât mine. Această învăţătură o găsim aşa de admirabil exemplificată şi lămurită la Ioan (13, 4-17).
Cu cât cineva este mai cult, firesc e să aibă mai puţine veleităţi de ranguri şi onoruri, care satisfac deşertăciunea omenească. Şi iarăşi cu cât este mai cult, mai sus pus în societate, cu atât are, ba simte însuşi îndatorirea a servi mai mult şi pe mai mulţi, a servi şi a lumina pe toţi, câţi îi sunt inferiori, câţi sunt mai puţin instruiţi decât dânsul.
În acest înţeles: cu cât cineva ocupă în stat ori în Biserică un post mai înalt, cu atât are mai mare răspundere, căci cu atât atârnă mai mult binele şi fericirea mai multora de la dânsul, care pe toţi trebuie să-i servească. În acest înţeles înaltele posturi în stat nu sunt înalte ranguri de domni ai statului, ci de harnici servitori ai poporului. În acest înţeles acela, care face şi care trebuie să facă cele mai mari servicii poporului întreg care nu cruţă şi căruia nu-i este permis să cruţe nici o jertfă pentru binele ţării este capul statului; el este mai marele tuturor, dar el îi şi serveşte şi trebuie să-i servească pe toţi şi „îşi pune şi viaţa pentru mulţi“ (vs. 46).
Ce este capul statului pentru supuşii săi este Arhiereul (Mitropolit, Episcop) pentru credincioşii din Eparhia sa. Şi, ce este în Biserică peste tot Arhiereul, aceea este în parohia sa parohul. El este în cele spirituale, cel mai mare, ca un părinte în familia sa, dar, în acelaşi timp servitorul tuturor, gata în orice moment a face serviciu oricărui parohian.
Pe când purtarea copilărească a Apostolilor ne învaţă să ne ferim de acte copilăreşti şi de josnica ambiţie deşartă, care este proprie oamenilor mici de suflet, pe atunci tratarea cea îngăduitoare şi plină de răbdare a Mântuitorului, ne stimulează să fim şi noi cu îngăduinţă faţă de scăderile semenilor noştri. Când îi vedem că greşesc, fie din naivitate, fie împinşi de porniri rele, să nu-i bruscăm, să nu-i mustrăm cu asprime numaidecât, ci, mai ales când vedem că au greşit din naivitate, să-i luăm cu binişorul, cu blândeţe şi să-i facem să-şi recunoască greşeala, ca să şi-o îndrepte, fără a-i înjosi şi a-i face să roşească.
În procedura noastră de-a moraliza pe alţii, cu deosebire pe cei mai mult ori mai puţin integri, necorupţi, trebuie să-i tratăm ca educatori: să fim cruţători, nu să-i înjosim, ci să-i ridicăm; să nu le atingem demnitatea, ci, arătându-le cu cruţare defectele, să le facem posibilă îndreptarea.
Această procedură se recomandă, se impune preotului cu toată insistenţa în feluritele lui atingeri cu parohienii săi. El să nu uite niciodată că el este părinte, şi, ca părinte, are să-şi trateze fiii minori şi nepricepuţi, cu dragoste şi cu îndelungă răbdare.
Tratarea aceasta este o artă, care se poate câştiga numai prin o îndelungată exercitare făcută din toată inima. Şi pentru această exercitare timpul şi locul cel mai propriu este seminarul. Seminaristul să nu piardă din vedere adevărul că: cel ce nu adună, risipeşte; cu alte cuvinte cel ce nu utilizează timpul petrecut în seminar pentru pregătirea sa, acela îl risipeşte şi risipeşte cu anticipaţie, şi timpul viitor, pe care nu-l va putea utiliza cum se va cere de la dânsul.