[patinina34]

2. Scurtă vreme după logodna Mariei cu Iosif interveni Bunavestire. Despre aceasta nu ştia nimeni decât Maria şi Elisabeta, căreia ea s-a destăinuit.
Era însă în vigoare aspra Lege a lui Moise (Deuteronomul 22, 20-21) după care fata nemăritată, dacă se dovedea că a avut relaţii sexuale cu vreun bărbat, trebuia dusă înaintea casei tatălui ei şi ucisă cu pietre.
Această Lege o ameninţă şi pe Maria. Căci Maria era fata, nemăritată şi, însărcinată fiind, cădea sub asprimea Legii; trebuia omorâtă cu pietre.
Iosif, logodnicul ei, după întoarcerea ei de la Elisabeta, cu surprindere bagă de seamă că este însărcinată. Şi el, de la sine înţeles, îşi închipuia că însărcinarea Mariei nu putea proveni decât din nişte relaţii inceste cu vreun bărbat.
El se găsea acum pus în o mare dilemă. Să ia de nevastă pe această fată este o ruşine pentru dânsul; să o denunţe că în timpul de la logodnă şi până acum ea a căzut în păcat, a cărui urmare se vede (vs. 19), nu-i venea la socoteală. Ea îi era rudenie şi lui îi era milă de ea să o vadă lapidată în urma denunţului lui. Fiind om bun şi milos, se gândea cum să desfacă logodna, să o lase în voia sorţii ei.
Atunci interveni Providenţa (vs. 20). Îngerul Domnului i se arătă lui Iosif în vis şi, făcând apel la originea lui şi la fireasca legătură dintre această origine şi Mesia, îi zice: nu te teme a lua pe Maria sub scutul tău, şi a face ca în ochii lumii ea să fie considerată ca nevasta ta, că însărcinarea ei nu provine din relaţii fireşti cu vreun bărbat, ci „de la Duhul Sfânt este“. „Nu te teme“, căci aceasta nu-ţi va fi spre ruşine, ci spre cea mai înaltă cinste. Tu ai menirea să o scuteşti de asprimea Legii fireşti, pe ea, care este însărcinată mai sus de prevederile Legii. Tu ai menirea să o scapi pe ea de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea Legii; şi tot tu ai menirea ca (vs. 21) pe Cel ce se va naşte dintr-însa să-L scapi de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea tiranului; tu ai menirea să fii educatorul Aceluia. Căruia Îi vei pune numele Iisus, adică Mântuitor, căci El va mântui pe popor de păcate. (vs. 22). Naşterea din fecioară, cu conlucrarea Sfântului Duh, este o împlinire de proorocire, căci, prin glasul Proorocului Isaia (7, 14), Domnul Dumnezeu a vestit lumea zicând: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi vei pune numele lui Emmanuel“, nume, care corespunde misiunii Lui, adică „Dumnezeu cu noi“. El, ca Dumnezeu, are să ia chip omenesc, ca să poată fi văzut, auzit de noi, pipăit de noi, să petreacă între noi, ca om, să fie Dumnezeu cu noi!
Ne putem închipui fericirea bunului Iosif când s-a văzut ales de Dumnezeu ca să fie un factor atât de important în pregătirea mântuirii lumii. Şi (vs. 23, 24), cum nici nu se putea altfel, el a şi luat pe Maria la sine; în faţa lumii s-a arătat ca şi cum el i-ar fi bărbat şi ca şi cum el ar fi tată firesc al pruncului, pe care ea Îl purta în sân. El s-a arătat vrednic de înalta misiune, pentru care a fost ales.
Emmanuel – ca noi Dumnezeu nu se referă numai la timpul cel scurt de vreo 33 de ani, cât Hristos-Mântuitorul, ca om, a petrecut între oameni, ci şi la timpul nostru. Şi cu noi este El. Şi noi Îl vedem, Îl pipăim, Îl vedem şi Îl auzim neîncetat în învăţăturile Sale; Îl pipăim, Îl simţim prin credinţă că este cu noi, lângă noi, în noi. Mai mult: noi îl primim şi trupeşte în trupul nostru, în casa sufletului nostru.
Aşa fiind, cum Iosif vrednic s-a arătat de alegerea sa de-a fi apărătorul şi educatorul lui Iisus, şi noi să ne silim a fi vrednici de societatea Lui, vrednici de a fi purtătorii trupului Lui în trupul nostru; vrednici de a face din trupul nostru locaş Mântuitorului nostru, Mântuitorului lumii întregi.
Vrednici vom fi de distincţiunea dumnezeiască dacă, curăţită de fapte rele, vom păzi casa sufletului nostru şi o vom ţine veşnic împodobită cu fapte bune; dacă, iubindu-L, vom împlini poruncile Lui (Ioan 14, 21).
Primii chemaţi să-I facă locuinţă, să-L apere de profanarea celor răi, sunt preoţii, atât pentru ei personal, cât şi pentru parohienii lor. Ei sunt chemaţi să-L vadă, să-L audă, să-L simtă în întreagă fiinţa lor mai mult decât alţii. Ei, prin urmare, şi sunt primii chemaţi a se arăta vrednici de misiunea lor, ca creştini şi ca exemplu pentru alţii, în calitate de preoţi.