[patinina34]

[SIZE=3]59[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Naşterea Domnului[/SIZE]

II. Uciderea pruncilor.
Întoarcerea în Galileea
[SIZE=3](2, 16-23)[/SIZE]

1. Irod aşteaptă zadarnic să vină Magii şi să-i descopere taina cea mare care-l neliniştea. Întârzierea şi mai pe urmă nevenirea Magilor, trebuia să-l deştepte, să-l facă să-şi vină în fire, să vadă că în faţa profeţiilor şi a celor întâmplate de curând, tăcerea Magilor nu este întâmplătoare, ci îşi are o cauză mai înaltă, cauza profeţiilor, cauza călătoriei acelor Magi: o putere dumnezeiască contra căreia el nu se poate opune.
Irod era bătrân, de 70 de ani. Viaţa lui era scăldată în sânge şi acoperită de cadavre omeneşti. El ucisese chiar membri de-ai familiei sale, numai să-şi asigure tronul contra unei fantome ce-l urmărea, că un pretendent are să-i ia domnia. Acum, la pragul mormântului său, era timpul să se îndrepte, să se pocăiască. Ocazia cea mai fericită i se oferea: în statul său, aproape de reşedinţa sa se naşte Mântuitorul „Cel lesne iertător“, şi el, păcătosul, n-avea decât să-şi recunoască păcatele, să şi le spele cu lacrimi înaintea Celui de curând născut. Dar nu; el rămâne surd la glasul conştiinţei, orb la lumina raţiunii, şi îndârjit cum era, nu voieşte să ştie de nimic alta, decât numai de nesăturata-i poftă de sânge omenesc. El, când vede că Magii nu mai vin, şi când, după ancheta făcută, constată că-i aşteaptă în zadar, că ei l-au desconsiderat, turbează de mânie, şi, în paroxismul furiei sale, dă ordin să se ucidă toţi pruncii mai mici de doi ani din Betleem şi din împrejurimile lui. Această măsură, care nu-şi are pereche în lume, o ia acest tigru cu faţa de om, crezând că, între cei 14.000 pe care i-a ucis, va fi şi Hristos, necunoscutul lui pretins rival. În patima lui oarbă el nu vede că, bătrân şi bolnav fiind, nu poate trăi atâta timp, până când un copil, acum născut, ar creşte aşa de mare ca să-i fie periculos; el nu se gândeşte la boala sa urâtă, de care a şi murit în acel an.
2. Dispoziţia demonică, luată de Irod, a îmbrăcat în doliu şi în jale un cap de ţară.
În Betleem şi în împrejurimile lui nu este o casă care să nu plângă cu inima cernită. În toate părţile omul întâlneşte soldaţi brutali ucigând prunci, ale căror cadavre sunt aruncate pe străzi, pe câmp: în toate părţile se aud ţipetele de durere ale mamelor deznădăjduite.
Această barbarie, cu toate acestea, este ca şi o dublă proorocire împlinită. Marele Prooroc Ieremia (31, 15) descrie în câteva cuvinte trei mari evenimente asemănătoare, care toate sunt o profeţii menite să se împlinească în Iisus.
Proorocul îşi imaginează pe strămoaşa poporului Israil, pe Rahela, înmormântată aproape de oraşul Rama, că, ieşind din mormânt noaptea:
a) îşi caută fiii, pe care nu-i află. Ei se duseseră cu tatăl lor în Egipt, unde, după toate probabilităţile, aveau să dispară în nenumărata populaţie egipteană. La aceasta gândindu-se ea, plânge, se tânguieşte şi nu voieşte să se mângâie, fiindcă înaintea ei este siguranţa pieririi;
b) îşi caută fiii din Împărăţia lui Israil duşi în robia asiriană, şi pe cei din Împărăţia lui Iuda, duşi în robia babilonică, şi, negăsindu-i, nu voieşte să se mângâie, ci plânge, se tânguieşte, ţipă în durerea ei de mamă, presupunând că, prin această dublă robie, s-a pus capăt urmaşilor ei şi s-a zădărnicit promisiunea dată de Dumnezeu lui Avraam şi lui Iacov.
Aceste evenimente sunt pentru Ieremia o proorocie, care trebuia să se împlinească. Cum a îngrijit Dumnezeu ca, peste toată închipuirea omenească, cei unsprezece fii ai ei, care intră în Egipt, nu numai să nu se prăpădească, ci să se dezvolte într-un puternic popor; cum, peste toată închipuirea omenească, Dumnezeu a îngrijit ca plângerea Rahelei să nu se arate întemeiată nici în robirea poporului: astfel va îngriji Dumnezeu, ca să nu se împlinească temerea ei nici cu ocazia Naşterii Mântuitorului. El, Proorocul, îşi închipuieşte că şi la Naşterea lui Iisus, la omorârea pruncilor;
c) Rahela iese din mormânt şi, văzând atâta ucidere de fii ai săi, plânge, se tânguieşte şi nu voieşte să se mângâie, căci, în atâta mulţime de fii ai ei morţi, care-i provoacă durerea de mamă, ea este încredinţată că va fi şi proorocitul Mesia, şi că, prin urmare, urmaşii săi, fiii săi, şi cei rămaşi în viaţă nu sunt: sunt morţi pentru mântuire, dacă mort este Acela, Care era menit să-i mântuiască.
3. Probabil în anul în care a săvârşit uciderea pruncilor, Irod moare de o boală cumplită. Lui îi urmează pe tron fiul său Arhelau. Despre aceasta îngerul (vs. 20) vesteşte pe Iosif invitându-l să ia pe Prunc şi pe mama lui şi să se înapoieze în Canaan, spre a se împlini şi în această înapoiere proorocia din istoria poporului: înapoierea din robie.
Pericolul nu era însă cu desăvârşire înlăturat. Se putea prea uşor întâmpla să se afle că copilaşul Iisus este Acela, pentru Care Irod făcuse atâta ucidere, şi fiul său, Arhelau, actualul împărat, să se creadă şi el ameninţat de Iisus, şi să-L răpună. De aceea Iosif, înştiinţat de înger, înconjură Iudeea şi trece în Galileea, anume în oraşul său natal, în Nazaret, unde îşi exercitase meseria de tâmplar.
Şi aceasta s-a întâmplat ca să împlinească alte profeţii. Iisus, după profeţii trebuia să se cheme Nazarinean. El se şi numeşte Nazarinean atât după oraşul Nazaret, cât şi după înfăţişarea Sa modestă, nepretenţioasă, cum este o mlădiţă în arbore, căci cuvântul evreesc nezer, din care e format, mlădiţă înseamnă. El în proorocia lui (Isaia 11, 1-2) mlădiţă (toiag) se numeşte: „Şi va ieşi toiag (mlădiţă-nezer) din rădăcina lui Iesse, şi floare din rădăcina lui se va înălţa...“.
La aceste, atât de semnificative împliniri de proorocii, se referă Evanghelistul anume, ca să deştepte pe evrei şi să ne deştepte şi pe noi, să atragă atenţia tuturor asupra acestor evenimente, spre a ne convinge despre marea economie dumnezeiască pentru binele nostru, pentru fericirea noastră, pe care să o primim cu credinţă într-Însul şi cu neţărmurită recunoştinţă.