[patinina34]

[SIZE=3]68[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la Bunavestire[/SIZE]
[SIZE=3](25 Martie)[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 1, 24-33)[/SIZE]

24. Iar după zilele acelea, a purces grea Elisabeta femeia lui, şi s-a ascuns cinci luni, zicând: 25. Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele întru care am socotit să ridic ocara mea dintre oameni. 26. Iară în luna a şasea trimis a fost îngerul Gavriil de la Dumnezeu, în cetatea Galileii, al cărei nume era Nazaret. 27. La fecioara cea logodită cu bărbat, al căruia nume Iosif, din casa lui David, şi numele fecioarei Maria. 28. Şi intrând Îngerul la dânsa, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine: Binecuvântată eşti tu între femei. 29. Iar ea văzând s-a spăimântat de cuvântul lui, şi cugeta ce închinare va fi aceasta. 30. Şi a zis Îngerul ei: nu te teme, Maria, că ai aflat har la Dumnezeu. 31. Şi iată vei lua în pântece, şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele lui Iisus. 32. Acesta va fi mare, şi Fiul Celui Preaînalt se va chema, şi-i va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David părintelui său. 33. Şi va împărăţi în casa lui Iacov în veci, şi împărăţia lui nu va avea sfârşit.


Maica Domnului

1. La iudei era socotită ca o pedeapsă dumnezeiască, ca o mare ruşine pentru femeia care n-avea copii. Elisabeta, soţia bătrânului Preot Zaharia, nu avusese copii până la vârsta în care, după legile firii, femeile nici nu mai pot avea copii. Ea, văzându-se stearpă, se simţea nenorocită, umilită între celelalte femei binecuvântate de Dumnezeu cu prunci, se considera de ocară între oameni. Într-aceea intervine în biserica din Ierusalim anunţarea naşterii lui Ioan Botezătorul (Luca 1, 5-23) şi Elisabeta, care de mult nu se mai gândea să aibă copii (vs. 24) se simte însărcinată. Bucuria ei este aşa de mare, şi recunoştinţa către Providenţa dumnezeiască aşa de nemărginită, încât, văzând că scapă de ocara care o umilea între oameni în smerenia ei nu voieşte să se mândrească cu fericirea ce a ajuns-o, nu voieşte să spună nimănui taina cea mare a bucuriei ei. Ea se tăinuieşte cinci luni de zile, şi numai când însărcinarea ei este vădită, când ea nu se mai poate tăinui, numai atunci anunţă pe prieteni şi pe cunoscuţi despre îmbucurătorul eveniment.
2. (vs. 26). Pe când bătrâna Elisabeta, plină de fericire, se afla în luna a şasea a însărcinării sale, într-un orăşel nebăgat în seamă, în Nazaretul Galileii, se petrece o scenă analogă cu cea petrecută în biserica din Ierusalim la anunţarea naşterii lui Ioan Botezătorul.
În Nazaret, adică, se afla o fecioară cu numele Maria. Ea era fiica lui Ioachim şi a Anei din neamul Împăratului David. Această fecioară, precum ne spune tradiţia bisericească, încă de la etatea de trei ani fusese dusă şi crescută în internatul bisericii din Ierusalim. Acum, de curând, după nepătrunsa economie dumnezeiască, ea fusese adusă din Ierusalim şi logodită cu bătrânul teslar Iosif. Iosif era o rudenie a Mariei, de la sine înţeles, şi el din neamul lui David.
Această fecioară logodită petrecea, după obiceiul oriental în singurătatea locuinţei sale, ocupându-se cu lucrul manual, cu rugăciunea şi cu citirea Sfintei Scripturi. Şi, cum petrecea ea aşa în ziua de 25 Martie 749 î.Hr. (vs. 28), fără de veste apare înaintea ei Arhanghelul Gavril, trimis de Dumnezeu. Arhanghelul o salută, anunţându-i o veste negrăit de bună, şi zicându-i: Bucură-te, tu, care eşti cea mai fericită între femei, că tu eşti plină de dar dumnezeiesc, Domnul fiind cu tine.
(vs. 29). Văzând Fecioara această minunată apariţie şi auzind această neînţeleasă salutare se cuprinde de frică. Ea nu poate înţelege cele ce vede şi aude.
Arhanghelul o încurajează, zicându-i (vs. 29): Nu te teme! Tu eşti aleasă de Dumnezeu ca să zămisleşti şi să naşti Fiu, pe Care Îl vei numi Iisus, Mântuitor. El, Fiul tău, se va chema Fiul Celui Preaînalt, şi va întemeia o Împărăţie veşnică, peste care El va împărăţi fără de sfârşit.
Maria, şi aşa emoţionată şi tulburată, se minunează şi mai mult de vestea pe care ea nu o înţelege, veste, a cărei realizare I se pare imposibilă. Căci imposibil este ca o fecioară să nască fiu! Ea îşi exprimă mirarea întrebând: Cum se poate admite realitatea celor ce-mi vesteşti, deoarece eu sunt fecioară?
(vs. 35). Nedumerirea Ei o linişteşte Arhanghelul spunându-I că ea va zămisli în chip supranatural, prin intervenirea puterii dumnezeieşti, şi, sub scutul Celui Preaînalt, va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Că (vs. 37) unde intervine puterea lui Dumnezeu, acolo se face abatere de la legile naturii, pe care, cum le-a creat, Dumnezeu le poate şi schimba şi poate face abatere de la ele. Şi ca să-I dea posibilitate de a se dumeri desăvârşit prin exemplu, Gavriil adaugă: Ca probă servească-ţi faptul că (vs. 36) şi rudenia ta, bătrâna Elisabeta, cea stearpă, este însărcinată, cu toate bătrâneţile ei adânci.
În faţa acestei solemne declaraţii, Maria Se supune cu respect, cu mulţumire şi cu încredere în voinţa lui Dumnezeu, zicând: Dacă Dumnezeu voieşte aşa: Eu sunt roaba Lui, întâmple-se cu Mine după cuvântul tău.
3. Când preotul Zaharia se îndoieşte în realizarea celor anunţate lui prin Arhanghel, el, Preotul este pedepsit cu muţenie.
Maria încă Se îndoieşte în împlinirea veştii, aduse Ei de Înger. Pe Ea însă nu o pedepseşte pentru îndoiala Ei. Motivul este că, deoparte Maria nu avea chemarea cum o avea Preotul, să se ocupe cu proorociile şi cu împlinirea lor, şi, deci, îndoiala Ei era scuzabilă; de altfel, Ea, tocmai prin aceea că era aleasă de Dumnezeu să fie mama lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu, Care, „împreună cu glasul Arhanghelului“, S-a şi sălăşluit în sânul Ei, era mult mai pe sus decât să poată fi pedepsită.
Arhanghelul stă înaintea Ei cu respectul cuvenit şi nu-şi permite decât să O îmbărbăteze şi să-I dea explicaţii de rigoare.
Din ţinuta respectuoasă a Arhanghelului ne putem închipui că, dacă, încă fiind cu trupul pe pământ, Maria Fecioara se bucură de atâta cinste înaintea puterilor cereşti, încât Arhanghelul să stea cu respect înaintea ei, – de ce slavă se va fi bucurând Ea după înălţarea Ei la ceruri?! Ea este cu adevărat, după cântarea Bisericii: mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare, decât Serafimii.
Şi dacă pe ea cetele cereşti O slăvesc şi O cinstesc în aşa mare măsură, cum să nu O cinstim şi să nu O preamărim noi, când Ea, ca o mamă iubitoare şi miloasă, este gata în fiecare moment să intervină pe lângă Fiul Său, ca să-I fie milă de noi, să nu ne pedepsească după cum merităm, ci să ne ierte şi să ne dăruiască bunătăţile pe care noi, de altfel, nu le merităm.
Cultul Maicii Domnului este o parte constitutivă a cultului Bisericii noastre, şi creştinii evlavioşi îl ţin cu drept cuvânt în mare cinste. El înalţă evlavia credincioşilor, le hrăneşte sufletul cu mângâiere şi cu nădejde, în măsura în care, la servirea lui, se arată evlavia şi respectul preotului oficiant.
Din pedeapsa preotului Zaharia şi din nepedepsirea Fecioarei Maria, pentru îndoiala manifestată în cuvintele Îngerului, învăţăm că, dacă pentru anumite fapte, cei neînvăţaţi pot să fie iertaţi, Preoţii, care nu pot invoca neştiinţa, nu au scuză, pedeapsa lor e inevitabilă.