[C.tin]

La 9 ianuarie 1964, la expirarea domiciliului obligatoriu Ministerul Afacerilor Interne arăta printr-o adresă că părintele Sârbu nu era semnalat cu "manifestări duşmănoase" şi astfel se propunea eliberarea sa. Ceea ce se va proceda la 25 februarie 1964, când părintele nostru declara că îşi stabileşte domiciliul în Bucureşti, gândindu-se probabil că îşi va revedea biserica pe care o ridicase şi slujise odinioară.
Însă, nu i s-a permis să revină la biserica sufletului său. [COLOR="Purple"]Totuşi dorea cu orice preţ să slujească Domnului. Aşa că a solicitat chiriarhului cea mai săracă biserică din Bucureşti[/COLOR], [COLOR="DarkGreen"]faţă de care patriarhul Justinian l-a întrebat: "Ce să-ţi dau eu Sârbule?[/COLOR] [COLOR="Red"]– Cea mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite! [/COLOR][COLOR="Blue"]– Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!"[/COLOR]. Şi aşa a fost.
Astfel, începând cu 8 aprilie 1964 părintele slujea din nou, de data aceasta în biserica Sapientei, care fusese închisă timp de 40 de ani. Potrivit unei credincioase de la Sapientei, aflăm că biserica se afla într-o stare avansată de degradare: "Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit părintele doar după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în [COLOR="Purple"]casa parohială întrucât era ruinată; acoperişul stricat, zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte. Când am intrat în biserică am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. [/COLOR]Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păianjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. [COLOR="Blue"]Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa".[/COLOR]

Aici, la biserica Sapienţei, părintele Sârbu va constitui şi o bibliotecă de împrumut, cu multe volume cu caracter religios şi foarte căutate de care frecventau acest locaş. Această situaţie însă a atras atenţia autorităţilor care au închis-o temporar sub pretextul unor verificări, apoi definitiv.
Părintele Sârbu era nelipsit pe plan social, îngrijindu-se îndeaproape de cei săraci, precum făcuse la Huşi sau la Bariera Vergului. Mai mult decât atât, reuşea cu succes să-i implice şi pe credincioşii săi, realizând astfel o veritabilă comuniune, unde dragostea de semen se regăsea. Astfel, potrivit mărturiei unei credincioase aflăm că "părintele a dispreţuit bunurile pământeşti, dar s-a îngrijit de cei în suferinţă: bolnavi, văduve, orfani. Nu-i plăcea şi nu accepta cerşetori la uşa bisericii, dar avea evidenţa unor persoane în vârstă, fără pensie şi fără nici un sprijin. Căuta să-i afle în tot Bucureştiul; avea evidenţa lor şi le trimitea regulat ajutoare. Credincioşii bisericii şi alţi apropiaţi de noi căpătaseră o încredere nelimitată în multiplele acţiuni pe care le întreprindea părintele Sârbu, încât răspundeau la toate solicitările lui fără a cunoaşte repartizarea fondurilor şi a ajutoarelor". Într-o altă împrejurare, părintele săvârşea o sfeştanie în locuinţa unei credincioase sărace din parohie, exclamând: "Tare mă simt bine în casa săracului!".