Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea... ș.a. poate fi ateu, păgân, rece față de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei românești, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Și răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice și etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliștea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior și ne determină să-i recunoaștem înălțimea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea..., n.n.- O.M.) Cine și-a pierdut credința și speranța, dar le cerșește înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedește în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic și n-am tărie, e ca și cum ar repeta în alți termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinței mele...”
Dar în fața unor construcții critice mai mult sau mai puțin subtile, mai mult sau mai puțin convingătoare, rămâne mărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credința noastră și formele prin care ea se manifestă: „... cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conștiința noastră națională și cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relațiile lui internaționale cu statul nostru...” (Miahi Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”, așadar „Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit...”
Credința lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar și acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu.
Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: ORTODOXIA. Detractorii moderni nu mai aduc în discuție subiectul, poate și pentru că sunt indiferenți la EL, nu-i cunsoc coordonatele sau pur și simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creștinismul, deși „este un poet al pământului nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creștin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creșltin și mai ales ortodox” (ibid., p. 230 și urm.).
Oare cum se împacă această imagine cu afirmațiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranța românilor ș. a.? Încă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literare”, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinței ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment și a elogierii figurii lui Ștefan cel Mare și Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei - spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării- , Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, al românului mare”.
Poate mulți, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmația lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc” (și, bineînțeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creștin, de imixtiuni de toate felurile, care ținteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic.
Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creștine.
M. Eminescu consideră toleranța religioasă o trăsătură fundamentală a românilor.
Gazetarul ia în discuție acest aspect în contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din București (nu alta decât catedrala care a devenit în ultimul timp subiect de dispute, extinse și în afara țării) și al demersurilor pentru înființarea unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) în România. Analiza și comentariile legate de aceste împrejurări arată încă o dată un bun cunoscător al diferitelor aspecte ale vieții religioase, privite în complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemănător celui de azi, pentru dovedirea vocației europene a românilor. „... Foarte tolerant cu orice lege și orice limbă din lume, neamestecîndu-se nicicând în certuri religioase și respectând în mod egal credințele și convingerile orișicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuție în contra vreunei naționalități”, spune Eminescu, aruncând o privire spre trecutul îndepărtat, în care românii și-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim să ne spunem părerea..., în Opere, ediția Perpessscius, vol X, Publicistică, 1989, p. 373). Așa s-a întâmplat, de exmplu, când s-a introdus limba națională în Biserică. Respectarea de către români a acestei opțiuni și la etniile conlocuitoare, în general de alte confesiuni, este explicată prin trimiteri semnficative la Noul Testament. Nu așa au procedat și alții. Eminescu numește Rusia care, după ce s-a văzut stăpână pe Basarabia în urma Războiului de Independență, „a știut să scoată până și din biserică limba românească, deși pravoslavia ar fi trebuit să știe că un asemenea lucru e cu desăvârșire anticanonic și necreștinesc” (Știm prea bine..., Ibidem, p. 89).
Păstrarea limbii naționale în Biserică este „un postulat al Noului Testament” și, ca urmare, „Națiile cari nu-l respectă ar trebui să șteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepție a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbește spiritul sfânt al îngăduirii creștinești și al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol. X, p. 89).
„Să mânecăm dis-de-dimineață și în loc de mir cântare să aducem stăpânului și să vedem pe Christos, soarele dreptății, viață tuturor răsărind!” (Irmos, Cântarea a 5-a, Utrenia Învierii).
Aceste cuvinte deschid o meditație creștină a lui M. Eminescu despre Sfintele Paști, scrisă în 1878 ( Paștele, în Opere, ediția Perpessicius, vol. X, p. 78 și urm.). La Paști „inimile a milioane de oameni se bucură”, numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, și noi ne sfâșiem”, „războaiele presură pământul cu sânge și cenușă”, violența merge până acolo încât se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei cărți despre Iisus, „de mai suntem noi creștini sau ba”. Faptele creștinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu după har.
Nu privirea „sceptic rece” a poetului și ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nu-L urmează cu adevărat pe Hristos. Bucuria Învierii (exprimată atât de convingător în postuma Învierea) este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează, subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au dovedit nevrednici în fața lui Dumnezeu, pentru că, deși li s-a arătat iubire divină, nu lucrează virtuțile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot atât de veche ca și omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-așterne la pământ în nevoi mari și cerșește scăpare”.
http://www.mihai-eminescu.net/catego...atul-eminescu/
|