Vorbind de păcatul strămoșesc atât ca stare de păcătoșenie,cât și ca vină la toți urmașii lui Adam, am văzut că păcatul este un act nou de o gravitate cu totul deosebită,cu urmări profunde asupra întregului neam omenesc. Prin căderea protopărintilor a apărut un nou mod de viață și existență în care este amestecat și răul – „existența adamică” (N.Mladin – Cristos – viața noastră.Asceza și mistica paulină” în anuarul Fac. din Sibiu, 1948).
Păcatul afectează profund nu numai firea omenească și viața oamenilor, ci și creația, cosmosul în general, căci prin voința omului răul devine o forță devastatoare care strică nu numai frumusețea chipului lui Dumnezeu în om, ci și frumusețea cosmosului, introducănd virusul stricăciunii peste tot – pamântul este blestemat din cauza omului (Facere. 3,17-19). Prin păcat omul ajunge la cea mai mare departare de Dumnezeu nu numai prin fire, care este mărginită, dar și prin voință, care a creat un nou mod de existență, acela al păcatului.