[silverstar]

[COLOR=green][SIZE=3]O poveste dureroasa... si adevarata...[/SIZE]
[/COLOR]
[COLOR=green]"Aveam douazeci si sase de ani cand s-a nascut fiul meu; George avea perisorul negru, ochisorii verzi si cele mai lungi gene pe care le-am vazut vreodata... A vorbit la noua luni, a mers la zece si a schiat la doi ani. Era bucuria vietii mele si l-am iubit mai mult decat as fi crezut vreodata ca sunt in stare.
[/COLOR]
[COLOR=green]Ca toate mamele, am visat si eu la ce o sa se faca George cand se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranta, schior. Era atat de inteligent, ca a mers la scoala pentru copii superdotati. Intr-o zi, dupa ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea de mandrie materna, ea ma intreba:
- E minunat ca George este un fiu perfect. Dar daca n-ar fi asa, l-ai mai iubi la fel de mult?
[/COLOR]
[COLOR=green]Dupa ce m-am gandit o clipa la intrebarea ei, am dat-o uitarii pana ce, in anul care a urmat...
George avea opt ani cand s-a sculat intr-o dimineata cu talpa indreptata in sus; nu putea merge decat pe calcai. Am inceput sa alergam pe la doctori, in timp ce diformitatea urca pe un picior si cobora pe celalat. Dupa ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat ca are distonie de torsiune generalizata - o boala asemanatoare paraliziei cerebrale. [/COLOR]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]Va trai, dar isi va pierde capacitatea de a merge, daca nu si controlul muschilor, in urma unor spasme dureroase, involuntare.
[/COLOR]
[COLOR=green]Ma cuprinsese ura impotriva lui Dumnezeu, pentru ca el facuse greseala de a-mi da un copil handicapat; fata de mine, pentru ca eu ii transmisesem cumva boala; impotriva lui George ca era asa diform.
[/COLOR]
[COLOR=green]Ma simteam prost cand mergeam impreuna pe strada. Oamenii ne priveau fix si fie isi mutau privirea repede in alta parte, fie imi aruncau o privire incarcata de mila. Uneori mi-era imposibil sa-l privesc pentru ca arata atat de schilod si hidos. Tipam la el sa mearga drept, ca sa nu vad cat devenise de infirm. El imi zambea si zicea:
- Ma straduiesc, mama.
[/COLOR]
[COLOR=green]Nu mai era frumosul meu fiu. Ma concentram numai la picioarele, bratele, spatele si degetele lui diforme.. Nu mai voiam sa-l iubesc, pentru ca ma temeam ca o sa-l pierd. In locul visului la ce va fi cand o sa creasca era acum teama ca nu va apuca sa creasca.
[/COLOR]
[COLOR=green]Mi s-a rupt inima intr-o zi cand l-am vazut cum incearca sa-si forteze picioarele diforme sa stea pe skate boardul care-i placea atat de mult. I l-am luat si l-am pus in debara pentru "alta data" - i-am spus.
[/COLOR]
[COLOR=green]La culcare in timp ce ne faceam lectura de seara, George imi punea invariabil aceeasi intrebare:
- Crezi ca daca ne rugam din suflet, o sa pot merge maine dimineata cand am sa ma trezesc?
- Nu cred, dar trebuie sa ne rugam oricum.
- Mami, da' copiii imi spun "ologul" si nu se mai joaca cu mine. Nu am nici un prieten. Ii urasc. Si pe ei si pe mine.
[/COLOR]
[COLOR=green]Am incercat toate tratamentele, regimurile si doctorii posibili si imposibili. Am intrat in comitetul de cercetare medicala a distoniei, am infiintat Socitatea de distonie din Anglia. Viata mea era orientata spre un singur tel: sa contribui la gasirea unui leac pentru aceasta boala. Nu-mi doream decat sa-mi vad copilul sanatos, din nou.
[/COLOR]
[COLOR=green]Treptat toleranta lui Geroge fata de boala sa m-a invatat ce inseamna iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietena m-a tarat aproape cu forta la un grup de meditatie. Dupa ce am exersat zilnic, o perioada, am inceput sa sesizez un sentiment de pace inlauntrul meu. [/COLOR]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]Pana atunci daruisem doar cand viata fusese buna cu mine; acum dragostea parea sa intreaca puterea mea de intelegere.
Mi-am dat seama ca George a fost profesorul, iar dragostea lectia de viata pe care mi-a predat-o.
[/COLOR]
[COLOR=green]Am inteles atunci ca George a fost si fusese intotdeauna George - un pic sucit, un pic altfel decat ceilalti copii, dar tot fiul meu. Nu ma mai simteam prost pentru ca trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul ca nu o sa creasca mare, ca nu va avea acelasi viitor ca oamenii normali... Dar el a crescut cu multa rabdare, mai multa ambitie, si mai mult curaj decat toti cei pe care-i cunosc.
[/COLOR]
[COLOR=green]In cele din urma, datorita tratamentului, starea lui George s-a stabilizat si functionarea gurii si a mainilor lui s-a normalizat. Nu-si putea controla picioarele... [/COLOR]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]Avea inca nevoie de carje, zbura la vale cu o energie nepotolita care i-a castigat un loc in echipa olimpica a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reusea, chiar foarte bine sa schieze.
[/COLOR]
[COLOR=green]Dupa ce a implinit optsprezece ani, a reusit sa indrepte un picior. A renuntat la una din carje. O luna mai tarziu, o arunca si pe cealalta. Schiopata inca la mers, dar... mergea fara sa fie ajutat. A venit sa ma vada la putin timp dupa aceea. [/COLOR]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]Stateam in usa si ma uitam la tanarul acela inalt, bine facut, care trecu pe langa mine, si intra in casa.
- Buna mama, spuse zambind. Te invit la dans?

Am ascultat la o reintalnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lauda cu succesele copiilor lor:
- Fiul meu e muzician.
- Fiica mea e medic.
Cand in sfarsit, mi-a venit si mie randul, m-am simtit cea mai mandra mama:
- Fiul meu, merge. Si e perfect."
[/COLOR]
[COLOR=green]Sharon Drew Morgen[/COLOR]