Tirania comunicarii
Tirania comunicarii
"Daca titlul acesta, Tirania comunicarii, n-ar fi existat (este o carte a lui Ignacio Ramonet, Ed. Doina, 2000, 157 p, ce se cheama asa), ar fi trebuit sa-l inventam, pentru a spune pe nume starii ce ne-apasa. Pentru ca nimic nu-mi pare mai grav in esenta sa draceasca, decat aceasta explozie comunicationala in care, de fapt, nimeni nu comunica nimanui decat nimicul, trecatorul, perisabilul. Si aceasta, cu putine sanse, pentru ca, in general, nu mai comunicam.
De la drama incomunicabilitatii in familie, la aceea a incomunicabilitatii sociale, pasul este dureros si usor de remarcat. Instrainarii care ne cuprinde uneori - s-o recunoastem - si-n relatiile noastre zise "parohiale", inca nu-i gasim raspunsuri valabile care sa faca din adunarea - sinaxa liturgica - expresia unui trup ecclesial viu, dinamic, creator si mantuitor ca atitudine.
Ceea ce este dureros, mai dureros, este faptul ca nici nu incercam sa aflam solutii, ca ne ascundem mereu dupa degetul neputintei sau al falsei comuniuni, zambitoare, dar nu de esenta. O comuniune ce tine mai mult de conventie sociala decat de comunicare (in fapt, esenta comunicarii).
Insingurare. Instrainare. Intristare. Ca niste aripi negre ce ating cu intunericul lor fiinta fiecaruia din noi in parte. Cu toata revarsarea de informatie, sau, poate, mai ales datorita ei. Copiii se trezesc si-si deschid televizoarele pe vreun canal de desene animate, ramanand uitati, uitandu-se si uitand de sine. Tatii alearga fie sa scoata bani, fie sa-si caute ceva de lucru intr-o societate romaneasca ce alearga spre "somerizare" si "pensionarizare" rapida. Prea rapida pentru puterea financiara si economica a tarii. Mamele-si camufleaza insingurarile in fel de fel de crize ale nedesavarsirii. Si, Doamne, sunt din ce in ce mai putine femeile care-si asuma nativitatea ca pe ceva normal, legat de ontologia existentei femeii!
Toate incercarile acestea de feminizare - prin mascularizarea discursului - care ne inunda informatia arata in fapt ca, scoasa din matricea ei, femeia se-nsingureaza, se anuleaza singura. Si poate ca aici este unul din izvoarele tiraniei noncomunicationale in care ne zbatem.
Lipsa vestirii lui Dumnezeu si, mai ales, a trairii lui Dumnezeu in familie, in scoala, in societate ramane insa una din cauzele majore ale tacerii acesteia generalizate in care toti vorbim, toti emitem, dar nici unul din noi nu mai asculta. Caci adevarata comunicare tine mai mult de verbul a asculta decat de acela de a vorbi. Adevarata comunicare tine nu de altceva decat de dorinta de a ne impartasi - unii altora - experienta despre Dumnezeu si despre lucrarea Lui in viata noastra, in existenta cea de toate zilele si de toate noptile. Superficialitatea de care ne lasam cuprinsi in ceea ce zicem-scriem-gandim este semnul lipsei noastre de impreuna-lucrare cu Dumnezeu. Pornind de la lucrurile mici: ce-i spunem copilului cand plange si terminand cu lucrurile cu adevarat grave: ce-i spunem si cum ii spunem unui om care are sa moara ca este mancat de cancer.
Inconstienta noastra in unele cazuri de comunicare - si am vorbit doar de cea verbala, de fapt - badarania in care ne zbatem, care invesmanteaza falsa duhovnicie (despiritualizarea gesturilor noastre), lipsa de discretie duhovniceasca - da, aceea care te obliga sa mergi in varful picioarelor cand esti in altar sau cand treci pe langa unul aflat in nenorocire - si de tandrete civilizatoare ne-arata a fi departe de Hristos. Cu toate celularele, computerele, Internet-urile (desi e unul, doar!), televizoarele, ziarele, reclamele, satelitii comunicationali care ar trebui - nu-i asa? - sa ne faciliteze comunicarea.
Lasati la indemana noastra, respingand pe Hristos, ne vadim a fi astupati de vorbarie, dar fara nici o sansa in a ne spune ceva. Lucrurile trebuie sa mearga, sa inceapa a fi indreptate. Si una din cai este, sigur, rugaciunea. Alta, asceza. Alta, comunicarea. Toate, medicamente indreptate impotriva insingurarii in care ne zbatem". (Pr. Constantin Necula)[SIZE=2]
[/SIZE]
|