Draga Silverstar,
Am citit in repetate randuri despre durerea ta de a-ti fi pierdut copilul. Desi sunt mama, tot nu pot sa-mi imaginez dimensiunile durerii provocate de moartea copilului tau. Nimeni din cei, care nu au trait o asemenea nenorocire, nu poate sa se puna in situatia ta sau sa simta ce ai simtit tu. E o intrebare continua si un gol, la care nu gasesti raspunsul si care nu se umple, prin lipsa sensului si lipsirea de obiectul dragostei tale. Acest gol il resimtim la moartea cuiva drag, ruda sau prieten, tanar sau batran. Dar mai ales tana si nevinovat. Cum putem da sens unui lucru lipsit de sens?!? Cel putin aparent, lipsit de sens. Durerea noastra mare ne face sa ne poticnim in cautarea sensului. Cautam explicatii durerii noastre, a lacrimilor noastre si ne impotmilim in hatisul raspunsurilor pe care ni le dam. Dar cheia mortii nu e la noi. Nu noi suntem stapani asupra ei. Dumnezeu stie numarul zilelor noastre, multe sau putine, cate avem. Micutul sau micuta ta nu s-a impotrivit hotaririi divine si e acum in bratele Feceioarei Maria, dupa cum am citit in poezia scrisa, sub inspiratei, de tine. Tu, Silverstar, inca nu ai gasit raspunsul, dar nici un om nu ti-l poate da, nici chiar tu. Caci intelesurile astea sunt doar la Dumnezeu. El ti-a auzit intrebarea si de atunci iti tot raspunde, dar glasul lui dulce e acoperit de harmalaia gandurilor tale. Taci si asculta; caci are sa-ti spuna nu numai de locul sfant si curat in care a dus acest copil nevinovat, dar si de locul tau in inima Lui, daca-ti gasesti timp sa-L bagi in seama o clipa, si sa simti iubirea ce ti-o poarta.