Profesoara de religie a plecat din clasă. Fiind pauză, clasa a fost inundată de gălăgie. Doar trei elevi, care erau și vecini de bloc, Ioan, Alexandru și George, păreau impresionați de prima lor oră de religie. Ceilalți începuseră să se joace…
- Eu o să îi rog pe părinți să mă ducă duminică la biserică. Dacă biserica e Casa Domnului, înseamnă că e mare lucru, spuse Ioan. Dacă e așa cum a spus profesoara, și în biserică vin îngerii și sfinții, chiar dacă nu îi vedem, e mare lucru.
- Pe mine mă duc părinții în fiecare duminică la biserică, așa că o să ne vedem acolo, spuse Alexandru.
- Cum e, îți place? – întrebă Ioan, curios.
- Da, îmi place.
- Și vezi îngerii?
- Nu, nu îi văd, dar știu că sunt acolo.
- Dacă îți place și ție, să îmi spui, interveni George. O să mă duc și eu odată, să văd cum e. Dar nu acum, că nu vreau să pierd ultimul episod din serialul meu preferat de desene animate. Mă duc data viitoare.
- Hai acum, cu noi, zise Ioan. Pe mine m-a făcut tare curios profesoara… Părinții mei nu merg la biserică, iar eu nu am fost decât o singură dată, cu bunicii. Dar eram mic atunci și nu îmi prea amintesc cum a fost.
- Nu suntem noi mușchetari? Toți pentru unul, și unul pentru toți! Vino cu noi, George. E mai frumos să mergem împreună.
- Nu știu dacă mă lasă părinții… O să văd, poate ajung, dar nu sunt sigur, răspunse George, nevrând totuși să piardă desenele animate preferate.
Biserica nu era aproape de blocul lor. Duminica, la începutul slujbei, Ioan și Alexandru s-au întâlnit în biserică. Înainte de a merge să se împărtășească, Alexandru i-a spus lui Ioan:
- M-am rugat lui Dumnezeu să vă întâlnesc pe amândoi aici. Mă bucur oricum că ai venit tu.
- Mai e mult din slujbă?
- Nu, să nu pleci, că după ce mă împărtășesc nu mai durează mult.
După ce s-a împărtășit, Alexandru l-a văzut și pe George lângă Ioan.
- Cum s-au terminat desenele, m-am încălțat imediat și am venit și eu. Bine că nu s-a terminat totul…
- Da, bine că nu s-a terminat, spuse Ioan.
După slujbă, băieții s-au dus fiecare la casa lui. După-masa, s-au întâlnit în parcul de lângă blocul lor, pe terenul de fotbal. Până să se strângă și alți copii, cei trei prieteni au început să vorbească despre slujba de dimineață:
- Ce să zic, a fost puțin cam lungă, dar mi-a plăcut, spuse Ioan.
- Ce ți-a plăcut cel mai mult? îl întrebă George.
- Mi-a plăcut preotul mai înalt, care semăna la față cu sfântul din stânga iconostasului.
- Care preot mai înalt, că a fost un singur preot, zise Alexandru.
- Ai orbit? Cum să fie un singur preot? Au fost doi, spuse Ioan, ridicând vocea.
- Doi au fost în mintea ta, zise George. A fost unul singur, nu-i așa?
- Unul a fost, normal, că e biserică mică, spuse Alexandru. Doar la bisericile mari sunt doi sau trei…
Ioan era din ce în ce mai supărat. Nu îi plăcea să fie contrazis, când el văzuse bine că sunt doi preoți - unul mai înalt și bătrân, iar celălalt, mai scund și tânăr. Au început să joace fotbal. Ioan stătea într-una din porți, dar nu era atent la joc. După ce a primit patru goluri, a plecat supărat în fugă spre biserică, fără să le spună celorlalți nimic.
Prietenii lui s-au gândit că a plecat acasă, de supărare că luase cele patru goluri atât de repede…
Dar Ioan plecase la biserică. Ușa era deschisă și a intrat înăuntru. S-a dus la altar, a ciocănit la ușa din stânga, acolo unde se dădeau pomelnicele. Părintele cel înalt l-a întrebat:
- Ce e cu tine, băiete?
Ioan se uita cu atenție la fața părintelui și se miră și mai tare de asemănarea cu sfântul din icoana mare de pe iconostas. Se gândi: „Părintele ăsta e tare ciudat… L-a pus pe pictor să îl picteze în icoană… Ciudată treabă…”
- Spune, Ioane, ce vrei?
- Nu vă supărați că vă întreb, dar câți preoți are biserica asta, unul sau doi?
- Unul. Dar de ce întrebi?
- Nu contează, iertați-mă, spuse Ioan, supărat.
Când să iasă din biserică, auzi vocea femeii care făcea curat în biserică:
- Ce cauți aici? Te pot ajuta cu ceva?
- Ce să caut? Am venit să vorbesc puțin cu părintele.
- O să vină imediat, că are un botez. Stai puțin, o să ajungă în câteva minute.
Dar Ioan ieși din biserică. Pe scări se întâlni cu preotul scund, pe care îl văzuse și dimineață.
- Părinte, nu vă supărați, părintele cu care am vorbit acum, care e în altar, e tot de la biserica noastră? A fost și dimineață aici?
- Ce părinte? Dimineață nu a mai fost nimeni, am slujit singur. Ia să vedem.
Părintele se apropie cu pași repezi spre altar, vrând să vadă cine intrase acolo fără permisiunea lui.
Dar în altar nu era nimeni.
- Îți arde de glume, copile? Nu e frumos să râzi de preoți… Stai aproape? Nu te-am mai văzut pe la biserica noastră.
- Nu, nu m-ați mai văzut…
- Cum te cheamă?
- Mă cheamă Ioan. Și cred că o să mă mai vedeți, spuse copilul, ieșind pe ușă afară.
Ajuns acasă, i-a rugat pe părinții lui să o sune pe învățătoare, pentru a-i cere telefonul profesoarei de religie. Învățătoarea, amabilă, le-a dat numărul acesteia.
- Doamna profesoară, spuse Ioan cu o voce tremurândă, e așa cum spuneți dumneavoastră… În biserică sunt și sfinți și îngeri. Eu, eu am văzut un sfânt. Un sfânt care mi-a spus pe nume… Dar colegii mei nu mă cred. Dar nu-i nimic, eu știu bine ce am văzut… Da, o să mai merg la biserică…
|