Am spus ce s-ar intampla din punctul de vedere al ierarhizarii Persoanelor Preasfintei Treimi, in cazul in care as accepta Filioque-ul.
Daca Duhul purcede de la Tatal si daca si Duhul purcede si de la Fiul nu inseamna oare ca Duhul ar ocupa ultimul loc intr-o presupusa ierarhie a Celor Trei Persoane ale Preasfintei Treimi? Asa judeca si Sfantul Fotie cel Mare invatatura latina Filioque.

Nota istorica la Scrisoarea Sf. Fotie cel Mare catre Patriarhul de Aquileea:

"
Notă istorică despre SCRISOAREA CĂTRE MITROPOLITUL DE AQUILEEA (883)
Scrisoarea Sfântului Fotie către Mitropolitul de Aquileea a fost scrisă între 883 şi 884, adică după Sinodul de la Constantinopol din 879-880, al VIII-lea ecumenic, şi cu puţin timp înainte ca Sfântul Patriarh să scrie Mistagogia Duhului Sfânt.
Din nefericire, nu se ştie cui a fost adresată cu adevărat, pentru că au fost doi Patriarhi de Aquileea, duşmani, în acea vreme: Walpert la Aquileea şi Paladie la Grado (Cf. R. Haugh, Photius and the Carolingians, p.131). Este foarte posibil ca Patriarhul căruia i se adresează Sfântul Fotie, să fie un apărător al Papei Ioan al VIII-lea şi al Sinodului din 879-880, şi nu unul din partida germano-francă. Sfântul Fotie i-a răspuns acestui Patriarh de Aquileea, care îi scrisese la Constantinopol, arătându-i diferite argumente înaintate de teologii franci, ca răspuns la Scrisoarea Enciclică. Interesul esenţial pe care îl suscită această scrisoare, rezidă, deci, în două puncte principale:
1. Sfântul Fotie ştia foarte bine că în Apus, în Biserică, are loc un război teologic, între romanii ortodocşi şi francii, care încercau să uzurpeze autoritatea Bisericii, care a jucat în perioada caroligiană rolul unei etnarhii protectoare a poporului roman din Apus. Permiteţi-ne să cităm câteva rânduri din articolul lui Romanides, apărut în Dossier H Augustin, care face lumină asupra contextului istoric:
„Primul punct care trebuie luat în seamă este următorul: nu a existat niciodată, cu privire la Filioque, un conflict între romanii din Răsărit şi cei din Apus. Desigur, au existat certuri în interiorul romanităţii, asupra unor puncte care priveau hristologia şi asupra hotărârilor Sinoadelor ecumenice cu privire la Persoana lui Hristos. Dacă este adevărat că romanii din Apus au combătut hotărârile celui de-al Şaptelea Sinod, cu privire la Sfintele Icoane, în schimb, ei nu au susţinut niciodată nici dogma, nici adăugarea lui Filioque la Crez, aşa cum au făcut francii. Este deci esenţial să se înţeleagă că această controversă cu privire la Filioque, nu a fost un conflict între Patriarhiile Vechii Rome şi Noii Rome, ci între franci şi toţi romanii, din Răsărit şi din Apus.
Motivul controversei filioquiste trebuie căutat în hotărârea francilor de a face să fie condamnaţi ca eretici romanii din Răsărit, pentru a-i face pe aceştia să apară ca „greci”, adică, drept o naţiune cu totul străină, în ochi romanilor din Apus, aflaţi atunci sub dominaţi francă. Pretextul controversei filioquiste a venit din acceptarea, de către franci, a ideii că opera Fericitului Augustin este cheia pentru a înţelege teologia primelor două Sfinte Sinoade ecumenice.
Pertinenţa acestei diferenţe între cauză şi pretext apare citind hotărârile Sinodului de la Franckfurt (794), ale cărui Acte condamnau cele două tabere în conflict din timpul controversei iconclaste, cu intenţia de a-i face să pară eretici pe romanii din Răsărit.
Scopul francilor era, într-adevăr, de a rupe unitatea naţională şi ecleziastică a naţiunii romane, făcând să apară controverse dogmatice, şi astfel, să-i despartă, odată pentru totdeauna, pe romanii din Apus – aflaţi permanent pe punctul de a se revolta împotriva asupritorilor lor – de romanii din Răsărit. Pentru a face aceasta, francii lăsau să se creadă că romanii liberi din Răsărit îşi schimbaseră naţionalitatea devenind „eretici” (de parcă erezia arată naţionalitatea!), mutându-şi capitala de la Vechea Romă la Noua Romă şi preferând limba greacă celei latine. Aici se află, de fapt, argumentele pe care le găsim în scrisoarea, datată 871, a Împăratului Louis al II-lea Germanicul, către Împăratul Vasile I.
Această politică deliberată a francilor a făcut din Filioque o problemă de dimensiuni dezastruoase şi cu consecinţe ireparabile. Până atunci, de fapt, Filioque nu era decât o armă a politicii france, fără a căpăta dimensiunile unei controverse teologice, pentru că romanii nădăjduiau, împotriva tuturor evidenţelor, că papalitatea va şti cum să schimbe opţiunea francilor de a apăra această dogmă absurdă.
Când a devenit evident că francii îşi vor menţine această concepţie politico-dogmatică, romanii au reacţionat energic şi au condamnat, atât pe Filioque, cât şi poziţia echivocă a francilor, cu privire la cinstirea Sfintelor Icoane – lucru ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Optulea Sinod ecumenic, ţinut în 879 la Constantinopol, Noua Romă.
Scriindu-i Patriarhului de Aquileea, Sfântul Fotie se adresează, în mod sigur, prin intermediul lui, romanilor ortodocşi din Apus, pentru a-i susţine în lupta lor împotriva francilor şi împotriva lui Filioque. Din această cauză, el le aminteşte propria lor tradiţie romană latinofonă, propria lor credinţă, adică, cea înscrisă pe scuturile de argint, având Crezul Niceo-constantinopolitan, în greacă şi latină, fără adăugiri.
2. Scrisoarea către Mitropolitul de Aquileea este importantă, pentru că reprezintă o respingere a tratatelor caroligiene, care încearcă să ofere justificări, din punct de vedere teologic şi a posteriori, pentru că Filioque a fost, în Apus, mai întâi afirmat, fără argumentaţie pentru purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Aceste tratate france au fost scrise, la cererea papei Nicolae I, care i-a solicitat lui Hincmar de Reims şi lui Liutbert de Maintz să îl ajute. Astfel au fost concepute tratatele lui Enée de Paris şi al lui Ratramne de Corbie, şi s-a reunit sinodul de la Worms.
Enée de Paris a scris Liber Adversus Graecos, o carte plină de duşmănie împotriva „grecilor”, pe care a împânzit-o cu citate din Fer. Augustin, luate din compilaţiile anterioare ale lui Alcuin.
Ratramne de Corbie a scris Contra Graecorum Opposita Romanam Ecclesiam Infamantium, care este încă şi mai elaborată decât cartea lui Enée de Paris.
Sfântul Fotie, în scrisoarea sa către Patriarhul de Aquileea, răspunde deci, unora dintre acuzaţiile lui Ratramne, dar mai ales denunţă, ca fals, apelul făcut de către franci la autoritatea Sfinţilor Părinţi romani latinofoni, ca Fer. Ieronim, Sf. Ambrozie şi Fer. Augustin – argument al autorităţii care a fost, de altfel, şi principalul argument al sinodului de la Worms.
Într-adevăr, Sfântul Fotie afirmă că, deşi pot fi unele erori la anumiţi Sfinţi Părinţi apuseni – în realitate, el nu putea să studieze această problemă decât formal, pentru că nu era uşor să citeşti operele lor, scrise în latineşte –, aceste lacune, aceste deficienţe, nu au primit nici o autoritate, pentru că ele sunt condamnate de „inima” Sfinţilor Părinţi. Aici avem argumentul Sfântului Vincenţiu de Lerin, argument dezvoltat în Commonitorium, pe care îl reia Sfântul Fotie: totdeauna, este de preferat universalitatea sau majoritatea, în locul unei păreri izolate sau rău afirmată.
În comentariul nostru, urmând majorităţii teologilor ortodocşi contemporani, vom arăta că, indiferent de caracterul „formal” al dezbaterilor asupra Fericitului Augustin, conflictul între Sfântul Fotie şi franci dovedeşte o opoziţie dogmatică esenţială între Sfinţii Părinţi ortodocşi elenofoni şi latinofoni – între care sunt incluşi şi Fericiţii Ieronim şi Augustin – şi augustinismul pe care s-a întemeiat, în mod unic, teologia francă".

Comentariu aparut in http://ro.wordpress.com/tag/lumea-ortodoxiei/
la data de 23 august 2008.

R.