Texte: Migne, 102, col. 794-822; J. N. Valettas, Letters of His All-Holiness Photios, Patriarch of Constantinople, Londra, 1864, p.181 şi urm.; Photius, Epistulae et Amphilochia, ed. B. Laourdas şi L. G. Westerink, coll. Teubner, Leipzig, vol. III (1985), p.138-152, Ep. 291.


SCRISOARE CĂTRE MITROPOLITUL DE AQUILEEA
Către Prea Fericitul Patriarh, Prea Sfinţitul şi prea iubitul de Dumnezeu,fratelui meu şi coliturghisitor,Prea cinstitul şi slăvitul Arhiepiscop şi Mitropolit de Aquileea.
Fotie,prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului Noua Romă şi Patriarh ecumenic.
1. Scrisoarea pe care am primit-o de la Prea Fericirea voastră, ne-a făcut de la început să cunoaştem, cugetarea dumnezeiască ce vă însufleţeşte, cât şi măreţia şi înălţimea iubirii duhovniceşti pe care o aveţi, care întrece cu mult sentimentele obişnuite ale celor ce sunt supuşi stricăciunii. Apoi, persoana plină de sfinţenie [pe care aţi trimis-o la noi], căreia i-aţi încredinţat scrisoarea, ne-a părut, prin virtuţile sale, prin înţelepciunea şi mai ales prin forţa şi prin tăria caracterului său, o oglindă în care am putut să contemplăm trăsăturile cinstite şi dumnezeieşti ale Sfinţiei Voastre. Însă, şi scrisoarea lăsa să se întrevadă acestea, cu certitudine, atâta cât poate cuvântul scris; dar el ne-a oferit o icoană vie şi desăvârşită, şi ne-a adus, de asemenea, foarte multă bucurie şi veselie, povestindu-ne evlavioasele osteneli ale Prea Fericirii Voastre. Şi pe cine am avut sub ochii noştri? Un om ce inspira respect prin înţelepciunea sa mai mult decât prin părul său alb, bogat în înţelegeri duhovniceşti ca şi în virtuţi; un om în care fineţea şi soliditatea gândirii se uneau armonios; un om, într-un cuvânt, cu totul înveşmântat în harul care se cere de la un preot, pe care numai Dumnezeu îl sfinţeşte prin puterea Sfintelor noastre Taine, şi care are cinstea de a fi ucenicul vostru şi de a fi fost hirotonit de Sfinţia Voastră.
Astfel este preotul pe care noi l-am văzut în trimisul Prea Sfinţiei Voastre. Acest lucru ne-a făcut să cunoaştem cu siguranţă, că ierarhul ce este deasupra lui, care l-a hirotonit în Taina preoţiei şi care l-a trimis acum la noi, are o bogăţie de harisme dumnezeieşti şi trebuie să fie, atât prin viaţa sa strălucitoare, cât şi prin iubirea şi prin râvna aprinsă pentru dogme, un model şi o flacără, care conduc pe tot omul pe calea mântuirii.
2. Această persoană, de care vorbesc, care a primit de la Prea Sfinţia Voastră harul de episcop, a fost hrănit, fără nici o îndoială, de la masa învăţăturilor voastre dumnezeieşti, şi s-a adăpat din izvorul bogat al desăvârşirilor voastre; fără de care, n-ar fi putut niciodată să strălucească atât de mult în virtuţi, aşa cum le stă bine Arhipăstorilor lui Dumnezeu. Dar copia nu este întotdeauna identică, cu modelul şi nici strălucirea luminii nu este aceeaşi. Trebuie, de aceea, să dăm slavă lui Dumnezeu, Cel ce este Binefăcătorul nostru şi Ziditorul universului, care sfinţeşte, în Apus ca şi în Răsărit, învăţători şi făclii, şi îi înalţă pe tronul arhiepiscopal, ca să strălucească fără a slăbi, şi să lumineze inima şi sufletul mulţimii.
3. Dar, în mijlocul mângâierilor pe care le gustăm cugetând la sfintele voastre virtuţi, admirând faptele curajoase, care ne bucură, iată că un zvon ne loveşte urechile cu zgomot – şi mai bine ar fi fost să nu-l fi auzit niciodată! Căci el nu ne aduce durere trupească, ci sufletească. Totuşi, pentru că virtuţile Sfinţiei Voastre ne-au adus multă nădejde, vă vom spune şi motivul tulburării noastre.
Dar cum să vorbim fără să plângem? Unii din Apus au lepădat cuvintele Domnului, şi ce lucru mai este frumos la ei ? Au dispreţuit ei dogmele, hotărârile Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor? Au socotit ei întru nimic precizările atente pe care aceştia le fac? Ori s-au aplecat asupra lor fără să aibă capacitatea duhovnicească necesară pentru a le înţelege ? Nu ştiu. Oricare ar fi motivul, zvonul – pe care aş vrea să nu-l fi auzit niciodată – a ajuns la urechile noastre, că unii din Apus răspândesc ideea că dumnezeiescul şi Prea Sfântul Duh nu purcede numai de la Dumnezeu Tatăl, ci şi de la Fiul. Ori, afirmând aceasta, fac mult rău credincioşilor.
Această dogmă, în măsura în care rămâne o părere personală, nu cauzează, poate, un aşa mare rău celor care, din lejeritate, au îmbrăţişat-o – deşi stricăciunile nu sunt mici. În schimb, când li se va propune o discuţie pe această temă şi li se va demonstra cu claritate, pe temeiul cuvintelor înseşi ale Domnului şi pe al întregii Scripturi Sfinte, că sunt în înşelare, vor trebui atunci să renunţe imediat la această dogmă absurdă şi să accepte dogmele şi textele ortodoxe. Dacă nu vor face nimic, atunci e clar că vor cădea într-o hulă foarte mare şi vor suporta o condamnare foarte aspră, chiar dacă nimeni nu i-ar denunţa în mod expres. Căci sunt lipsiţi de orice virtute, mai ales în ce priveşte mărturisirea credinţei adevărate, şi sunt lipsiţi şi de Duhul Sfânt Însuşi, pe Care L-au jignit, dogmatizând că purcede de la Fiul.
Într-adevăr, prin această a doua purcedere, ei Îl nedreptăţesc pe Duhul Sfânt şi iau în bătaie de joc unica purcedere. Mintea lor n-a putut să găsească altceva mai aberant? Sau, mai bine zis, nu este acesta un lucru hulitor în cel mai înalt grad? Această hulă are ca rezultat atacarea a înseşi cuvintelor Domnului şi respingerea dogmei şi a tradiţiei care au fost păstrate întotdeauna în marile episcopii.
4. Iată dovezile. Leon cel Bătrân (Leon I), episcop al Romei – pentru a nu-i cita şi pe cei dinaintea lui – şi Leon cel Tânăr (Leon III), care i-a urmat, sunt cunoscuţi pentru că au păstrat credinţa şi dogmele Bisericii universale şi apostolice, cea a sfinţilor episcopi care i-au precedat şi a hotărârilor Apostolilor. Primul dintre ei a dat multă strălucire celui de-al IV-lea Sfânt Sinod Ecumenic, prin trimişii sfinţi pe care i-a delegat, şi de asemenea, prin celebra sa scrisoare, care i-a „desfiinţat” pe Nestorie şi Eutihie. Dar, în ea declară că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, conform celor formulate la Sfintele Sinoade anterioare; însă nu vorbeşte despre o purcedere de la Fiul.
5. La fel, Leon cel Tânăr, cel cu numele şi cu credinţa la fel, înflăcărat apărător al adevăratei evlavii, dorind să evite ca traducerea într-o limbă străină să strice Crezul prea curat al sfintei noastre credinţe, a scris textul în limba originală, greacă. Astfel, el i-a învăţat pe apuseni, să cânte şi să teologhisească în limba elenă, slava Sfintei Treimi. Departe de a se mulţumi numai cu această poruncă, el a dat să se construiască plăci comemorative în care a gravat Crezul în greceşte şi pe care le-a expus în mod public, la poarta Bisericii din Roma. Astfel se putea învăţa, fără nici o teamă şi fără nici o greutate, întreg conţinutul credinţei. Şi nu mai rămânea nici un mijloc de a înţelege rău credinţa noastră, adevărata credinţă a creştinilor, folosind texte făcute în ascuns şi fără nici un sens. Nu se mai putea face astfel, din Fiul, a doua cauză a Duhului, împreună cu Tatăl – Acest Duh Care purcede de la Tatăl, egal în cinste cu Fiul născut.
6. Aceşti doi oameni, acest „duet” sfânt care a luminat Apusul, nu au fost singurii care au păstrat credinţa nepătată şi curată de orice adăugiri străine. Nu, Biserica apuseană nu duce lipsă de mărturisitori; şi nu este cu uşurinţă să numărăm corul ierarhilor care s-au făcut auziţi în intervalul de timp, care a separat pe cei doi Leon, ce au strălucit cu aceeaşi credinţă.
Dar, pentru că Biserica Romei este într-un gând cu celelalte patru scaune patriarhale şi păstrează aceeaşi credinţă; şi pentru că Biserica este întemeiată şi întărită pe piatra cuvintelor Stăpânului – această Biserică pe care porţile Iadului, adică gurile necuvântătoare ale ereticilor, nu o vor birui niciodată, după cum ne-a spus Adevărul Însuşi – de unde şi de la cine a putut să vină această nouă hulă împotriva Duhului, această hulă care este pe cale de a se răspândi? Şi cum să nu ne tânguim fără încetare, cum să nu plângem nemângâiaţi, văzând nenorocirea care decurge de aici? Dar, în acelaşi timp, acest lucru ne obligă să avem îndoită râvnă, pentru a putea împiedica suferinţa şi boala care se întinde, ca să îi înghită pe cei ale căror nume sunt înscrise în turma lui Hristos!
7. Iată de ce smerenia noastră se întoarce către cel ce este desăvârşit în virtuţi, Sfinţia Voastră, ca şi către marele apărător al Bisericii, către care privesc toţi fiii casei lui Israel. Vă cerem să faceţi să lumineze în faţa tuturor focul dumnezeiesc care arde în inima Sfinţiei Voastre: astfel, aprinzându-vă făclia, ca arhiepiscop, veţi arunca lumina mântuitoare peste toţi cei rătăciţi; şi îi veţi smulge pe aceştia din greşeala lor, aducându-i la credinţa care a umplut pământul.

[continuare]
R.