[geo.nektarios]

[SIZE=5]Iubirea de aproapele[/SIZE]

[SIZE=4]Iubirea creştină presupune două aspecte: dragostea pentru Dumnezeu, Părintele creresc, şi dragostea pentru aproapele. În fapt, este vorba despre una şi aceeaşi iubire, pentru că dragostea este una singură, după natura, originea şi ţelul său, o dragoste unică, avându-şi izvorul în Dumnezeu, ca şi finalul, de altfel. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie, despre aceasta, că „nu o împărţim ca pe alta şi alta, între Dumnezeu şi aproapele, ci una şi aceeaşi se îndreaptă spre Dumnezeu, ca datorată Lui”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][1][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Iubirea aproapelui capătă preţ numai dacă stă în legătură cu iubirea lui Dumnezeu. „Întru aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu îi împlinim poruncile Lui” (1 In. 5, 2). Cu alte cuvinte, iubirea pentru aproapele trebuie să fie întotdeauna subordonată iubirii de Dumnezeu. [/SIZE]
[SIZE=4]Sfântul Maxim Mărturisitorul enumeră, printre motivele pentru care oamenii se iubesc, unul cu adevărat vrednic de laudă, anume, atunci când iubim „pentru dragostea lui Dumnezeu”: „Oamenii se iubesc unii pe alţii fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos, cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveţte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi pe cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimaşe”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][2][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Părinţii avertizează, în cadrul legăturii dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, asupra unui alt aspect, anume, riscul ca omul să-şi iubească aproapele, împlinind faptele acestei iubiri, fără a mai ţine cont, însă, de iubirea de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Isaac Sirul spune că „frumoasă şi vrednică de laudă este iubirea aproapelui, când grija ei nu ne desface de iubirea de Dumnezeu” şi „dulce este întâlnirea cu fraţii noştri duhovniceşti, când putem păzi împreună cu ea şi pe cea cu Dumnezeu”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][3][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Iubirea aproapelui nu trebuie însă dizolvată, pierdută în cea a lui Dumnezeu, dar fără a iubi pe aproapele nu putem iubi pe Dumnezeu (1 In. 4, 20-21) şi invers. Aceste două laturi ale iubirii sunt, în fapt, de nedespărţit. Iubind pe Dumnezeu, trebuie să manifestăm această iubire în concret, oprindu-ne asupra semenilor noştri. Iubind pe semenii noştri, creştem duhovniceşte în iubirea de Dumnezeu. Şi tot aşa, avansăm pe drumul virtuţii spre cunoaşterea lui Dumnezeu, căciiubirea nu va avea sfârşit, după cum mârturiseşte Sfântul Maxim: „iubirea, supraunindu-se pentru veacuri nemărginite cu Cel supranemărginit, rămâne pururea, crescând mereu mai sus de ea. De aceea, mai mare decât toate este dragostea (1 Cor. 13, 8)”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][4][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. [/SIZE]
[SIZE=4]Prin însăşi natura ei, iubirea ese opusul urii, al pizmei şi resentimentului. „Atât în cel slab, cât şi în cel tare, iubirea implică o stare de frânare a pornirilor inferioare, egoiste, dispoziţia de a-l asculta pe celălalt, de a-l primi, aşa cum este el, de a i se devota, fără nici o intenţie lăturalnică”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][5][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. În raportul dintre iubirea noastră datorată lui Dumnezeu şi cea datorată semenilor, putem spune că „primim în mod direct iubirea lui Dumnezeu, dar nu putem răspunde decât prin intermediul iubirii de semeni, pentru că Dumnezeu nu face parte din ordinea în care se realizează fapta mea”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][6][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Iubirea nu poate fi numai declarativă, ci ea se cere concretizată în fapte, de aceea iubirea pentru Dumnezeu trebuie să orienteze faptele omului către semenul său. Vorbind despre acest lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre dragostea exprimată prin fapte de milostenie că este cea mai mare virtute, care ne poate face asemenea Apostolilor: „Cea mai mare virtute este dragostea, bunătatea, milostenia. Aceste virtuţi depăşesc chiar virtutea fecioriei. Deci, dacă vrei să fii egal cu apostolii, nimic nu te împiedică! E de ajuns numai să săvârşeşti virtutea dragostei şi nu eşti întru nimic mai mic decât apostolii. (...) aşadar, dacă săvârşim această virtute şi toată filozofia pe care ea o cuprinde, nu vom avea nevoie deloc de minuni. După cum dacă ne lipseşte dragostea, nu câştigăm nimic cu facerea de minuni”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][7][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. [/SIZE]
[SIZE=4]Porunca dragostei a fost pusă în practică de creştini încă de la început. Tertulian mărturiseşte în scrierile sale că ucenicii lui Hristos se iubesc atât de mult, încât sunt gata să moară unii pentru alţii[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][8][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Dragostea lor era una dezinteresată, care nu se mărginea la prieteni, concetăţeni sau la cei de aceeaşi credinţă, ci ea cuprindea pe toţi, cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, prieteni sau duşmani. Creştinii din vechime iubeau şi se rugau pentru „fraţii” lor, care îi chinuiau pe cruce, pe stâlpi, în arenă, îi ardeau pe rug, îi aruncau la fiare, le sfâşiau coastele cu cârlige de fie[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][9][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. de altfel, dragostea noastră trebuie să fie universală, adresată tuturor oamenilor deopotrivă, fără nici un fel de discriminare. Iubirea vrăjmaşilor este, în acest sens, cea mai concludentă dovadă (Mt 5, 43-44; Lc 6, 27-36). În fond, aceasta este trăsătura specifică a iubirii creştine, în timp ce păcătoşii aleg pe cine să iubească şi pe cine nu (Lc 6, 32-35), iubind „pe cei care îi iubesc pe ei” (Lc 6, 32).[/SIZE]
[SIZE=4]Apologeţii creştini din primele veacuri ne amintesc faptul că suntem datori să iubim pe toţi oamenii, pentru că avem împreună acelaşi Tată ceresc şi suntem fraţi între noi; toţi oamenii ne-am născut din primul om creat de Dumnezeu şi suntem „cosângeni”, de aceea, săvârşim cea mai mare crimă atunci când urâm pe cineva[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][10][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Tot ei ne amintesc faptul că nouă, creşinilor, nu ne e îngăduit să răsplătim răul cu rău, nu trebuie să fim duşmanii nimănui, să nu vătămăm pe nimeni, ci să fim cinstiţi şi buni[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][11][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Referindu-se la universalitatea dragostei pentru aproapele, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Fericit este omul care poate să iubească pe tot omul la fel”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][12][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Acelaşi Sfânt Părinte adaugă: „Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel ca făpturi ale Sale, dar pe cel virtuos îl slăveşte ca pe unul ce şi-a însuşit cunoştinţa şi prin aplecarea voii, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru bunătatea Sa şi îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot aşa şi cel bun şi fără patimă în aplecarea voii sale iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru fire şi din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][13][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Iubirea tuturor, fără deosebire, este măsura dragostei celei desăvârşite, căci, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia după părerile oamenilor, de pildă pe unul iubindu-l, iar pe altul urându-l, pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi o dată iubindu-l, altă dată urându-l, pentru aceleaşi pricini”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][14][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. [/SIZE]