[geo.nektarios]

[SIZE=4]În dragostea adevărată nu există fluctuaţii şi nu se poate spune că cineva a atins această dragoste dacă oscilează în sentimentele sale faţă de ceilalţi: „Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi, în sfârşit, pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eştideparte de dragostea desăvârşită, care cere să iubeşti pe tot omul deopotrivă”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][15][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Printre semnele acestei iubiri curate pentru aproapele, Părinţii enumeră lipsa oricăror gânduri întunecate la adresa celuilalt: „Dragoste adevărată a dobândit acela care nu suferă bănuieli şi vorbe împotriva aproapelui”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][16][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]; „Dragoste deopotrivă faţă de toţi a câştigat acela care nu pizmuieşte pe cei strădalnici, iar de cei răi are milă”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][17][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Având în vedere aceste considerente, Sfinţii Părinţi recomandă, în acelaşi duh, iubirea aproapelui, pentru dobândirea bunurilor viitoare: „Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu dispreţuieşti lucrurile lumii”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][18][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Lupta pentru dobândirea iubirii curate a aproapelui este recomandată de Părinţi ca un mijloc de alungare a patimilor din sufletul şi trupul celui care se nevoieşte: „Nevoieşte-te să iubeşti pe tot omul deopotrivă şi vei alunga de-a valma toate patimile”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][19][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Ura pentru aproapele este asociată, în limbajul Scripturii, cu o crimă (1 In 3, 15). există, însă, şi ceea ce se poate numi o „ură sfântă”: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt 10, 37). „astfel, acest fel de ură faţă de noi înşine este, de fapt, adevărata iubire. Tot aşa şi ura sfântă faţă de semeni, în general, şi în primul rând, faţă de cei din propria noastră familie. Căci, dacă acceptăm îndemnul lor la o viaţă de păcat, nu înseamnă că-i iubim. Îi iubim dacă ne smulgem dintr-o astfel de falsă iubire; printr-o astfel de ruptură nu numai pe noi ne izolăm, ci le dăm şi lor o şansă de a-şi vedea rătăcirea şi a se întoarce pe calea mântuirii. Iubindu-L pe Hristos mai presus de oricine altcineva, vom descoperi şi vom împlini adevărata iubire faţă de cei din familia noastră şi faţă de toţi oamenii”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][20][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Dacă multe religii îndeamnă la iubirea aproapelui, numai creştinismul promovează iubirea vrăjmaşilor. Această „poruncă nouă” (cf. In 13, 34) diferenţiază Noul Testament de Vechiul Testament, punând în evidenţă superioritatea Legii celei Noi. În Vechiul Testament, celebra „Lege a talionului” avea menirea de a înfricoşa pe cei ce ar fi vrut să facă vreo nedreptate. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Legea veche a dat porunca aceasta nu ca să ne scoatem ochii unii altora, ci ca să ne stăpânim mâinile. Că frica de a nu ni se scoate ochii ne opreşte de a scoate li noi ochii altora”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][21][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Cu toate acestea, a existat uneori opinia că Vechiul Testament ar prolifera răzbunarea, dându-i o valenţă divină. „Porunca lui Hristos de a întinde şi celălalt obraz celui care te loveşte spulberă această înlănţuire. Însă Hristos nu porunceşte doar să nu răspundem răului cu rău, ci să răspundem răului cu bine. Ucenicul lui Hristos se deosebeşte nu numai de păcătoşi, ci şi de păgâni, prin aceea că nu se mărgineşte la a-i iubi pe cei care-l iubesc şi-i fac bine, ci se străduieşte să-i iubească şi pe cei care-l prigonesc. El este chemat la desăvârşirea care-i este proprie lui Dumnezeu, Cel care se îngrijeşte deopotrivă de toţi oamenii, fie ei buni sau răi”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][22][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Despre motivaţia dragostei pentru vrăjmaşi, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Iar Eu zic vouă, spune Domnul, Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei ce vă blesteamăi (Mt. 5, 44). De ce a poruncit acestea? ca să te slobozească pe tine de ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea minte a răului, şi să te învrednicească de cea mai mare avuţie, care este dragostea desăvârşită. Căci e cu neputinţă să o aibă pe aceasta cel ce nu iubeşte pe toţi oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubeşte pe toţi oamenii la fel şi vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie (1 Tim. 2, 3)”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][23][/COLOR][/SIZE][SIZE=4].[/SIZE]
[SIZE=4]Iubirea de aproapele trebuie manifestată prin fapte; ea trebuie să fie una activă, care să nu lase răgaz duhului celui viclean să se interpună între sufletele prinse de iubirea duhovnicească. Vorbind despre „roadele iubirii”, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][24][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. Cea mai mare binefacere a iubirii este, în opinia Sfântului Maxim, dărâmarea tuturor barierelor care îi separă pe oameni, împiedicându-i să ajungă la unitatea desăvârşirii în iubire: „Cel desăvârşit în iubire şi ajuns la culmea nepătimirii nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod sau peste tot între bărbat şi femeie; ci, ridicat mai presus de tirania patimilor şi căutând la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste. Căci nu mai este în el elin şi iudeu, nici bărbat şi femeie, nici rob sau slobod, ci toate şi în toţi este Hristos (Gal 3, 28)”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][25][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. [/SIZE]
[SIZE=4]Lucrările iubirii de semeni sunt felurite şi numeroase, însă ele pot fi sintetizate în două sfaturi: 1. să nu faci semenului ceea ce nu ai voi să ţi se facă ţie; 2. să faci tuturor toate câte ai voi să ţi le facă şi ei ţie. Primul sfat, în formă negativă, îl întâlnim în Vechiul Testament, fiind dat de dreptul Tobit: „Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci” (Tob. 4, 15). Sfântul Apostol Pavel avea să reia, sub o formă mai poetică, acest sfat, spunând: „Iubirea nu face rău nimănui; iubirea este deci împlinirea Legii” (Rom. 13, 10). Reluând în numeroase rânduri aceste sfaturi, Părinţii Spiritualităţii Ortodoxe recomandă ferirea de orice faptă sau cuvânt care ar putea face rău aproapelui, orice gând sau intenţie rea, orice atitudine dăunătoare celuilalt, chiar dacă este făţişă sau ascunsă. Avva Dorotei scrie, în acest sens: „Să ne agonisim deci şi noi iubire, să ne agonisim milă faţă de aproapele, ca să ne păzim de reaua clevetire şi de judecarea şi dispreţuirea cuiva, să ne ajutăm unii pe alţii, ca nişte mădulare ce ne aparţinem. Cine, având o rană la mâna lui sau la picior, sau la oarecare dintre mădularele lui, se scârbeşte de sine, sau îşi taie mădularul său, chiar dacă ar face puroi, şi nu-l curăţeşte mai degrabă, nu-l spală, nu pune plasture pe rană, nu-l leagă, nu-i dă apă sfinţită, nu se roagă pentru el, nu cere sfinţilor să se roage pentru el, cum a zis şi Avva Zosima? Şi în orice caz, nu-l părăseşte, nu se depărtează de mădularul său, nici de urâtul lui miros, ci face totul ca să-l însănătoşească. Aşa suntem datori şi noi săpătimim unii pentru alţii, să ne sprijinim unii pe alţii şi prin alţii mai tari, să născocim şi să facem toate ca să ne ajutăm pe noi înşine şi unii pe alţii (...)”[/SIZE][SIZE=4][COLOR=#0000ff][26][/COLOR][/SIZE][SIZE=4]. [/SIZE]