4. Sensul cinstirii sfintelor moaste.

Mijlocitori si protectori ai nostri in ceruri, sfintii sint madulare vii si active ale Bisericii lui Hristos, care cuprinde in sinul ei deopotriva pe cei ce sint in viata si pe cei ce au adormit. E vorba despre un adevar pe care Sfintul Apostol Pavel ii exprima prin ideea ca Biserica este <<trupul lui Hristos>>, iar cei care se mintuiesc in ea dobindesc puterea si viata lui Hristos. Sintem madulare ale lui Hristos Iisus (I Cor. VI. 15), nu numai cu sufletul, ci si cu trupul (I Cor. VI, 19). <<Voi sinteti trupul lui Hristos si madulare in parte>> (I Cor. XII, 27; Efes. V, 30). Aceste madulare sint unite, solidare impreuna-traitoare in una si aceeasi realitate spirituala. Prezenta nemijlocita a lui Hristos face din Biserica o comunitate religioasa, intrucit ea devine, prin dumnezeirea Capului ei, ca si prin calitatea si chemarea membrilor ei, o comuniune a sfintilor. Prin invierea lui Hristos, moartea si-a pierdut suprematia sa asupra celor ce sint incorporati <<in El>>.

Ea nu-I poate separa de Dumnezeu, dupa cum nu-I poate separa unii fata de altii. Sfintii sint madularele lui Hristos invesnicite. Legatura lor cu Biserica luptatoare poarta uneori pecetea unei consacrari divine: incoruptibilitatea sfintelor lor oseminte.

Intreaga cinstire acordata sfintelor moaste se indreapta spre Dumnezeu, prin al carui har sfintii s-au ostenit si s-au jertfit, s-au aratat biruitori asupra pacatului si s-au impodobit viata cu virtuti alese. Venerarea adusa sfintilor, cinstind osemintele lor, precum si indreptarea rugaciunilor pe care credinciosii le fac catre sfinti ca spre unii care au putere sa mijloceasca pentru lume, devin simboluri ale cinstirii insasi pe care Biserica o depune in fata lui Dumnezeu. Astfel, in Apocalipsa avem imaginea cununilor pe care cite 24 de batrini le aruncau inaintea tronului dumnezeiesc: <<Atunci cei 24 de batrini cadeau inaintea Ceului ce sade pe scaun si inchinau Celui ce este viu in vecii vecilor, aruncind cununile lor, ianintea tronului si zicind: Vrednic este Doamne si Dumnezeul nostru sa primesti slava si cinstea si puterea>> (Apoc. IV, 10-11). In acest fel, cinstirea sfintilor, in Biserica, arata cum, prin minunea incoruptibilitatii moastelor. Dumnezeu insusi se proslaveste intru ei.

Cinstirea adusa sfintilor, in raport cu inchinarea adusa lui Dumnezeu, este numai relativa si plina de evlavie. Biserica nu aduce pentru sfinti jertfa si nici nu le acorda inchinare dumnezeiasca, ci un cult de iubire si respect ca unora ce sint daruiti de Dumnezeu cu fericirea de a fi slujitori si casnici ai Sai. In schimb, insa, considera osemintele lor un altar de jertfa. Nu fara o profunda semnificatie, in Biserica primara, Sfinta Liturghie era savirsita pe mormintele martirilor, iar in continuare, aceasta dumnezeiasca slujba nu se poate oficia fara antimisul in care se gasesc parti din sfintele moaste. <<Daca Hristos intr-adevar se poate vedea si pipai undeva in lumea aceasta in carne si oase, apoi aceasta se poate in sfintele moaste>>, zice Nicolae Cabasila. <<La urma urmei, aceste moaste sint biserica adevarata si altarul cel adevarat, zidirea nu-I decit o imitare>> (Despre viata in Hristos, Sibiu, 1940, p. 131).

In cinstirea sfintelor moaste, la altar avem cea mai evidenta si sigura dovada ca Biserica Ortodoxa nu a confundat niciodata slujirea si adorarea cuvenita lui Dumnezeu, cu cinstirea pe care ea o acorda sfintilor, tocmai pentru ca le-a trait pe amindoua intr-o legatura organica. Cinstirea sfintilor este expresia graitoare a unitatii de traire a Bisericii luptatoare cu ce triumfatoare, care impreuna formeaza un singur <<trup>> al carui cap este Hristos si a carei viata este Sfintul Duh. Prezenta si lucrarea Duhului se descopera in bogatia de minuni care izvorasc din viata tainica a sfintelor moaste si constituie temeiul inchinarii noastre inaintea lor.





IISUS PE APE

Iisus umbla pe ape si namile de valuri
Se prefaceau, spuse, in lespezi la picioare.
O pirtie, croita de-a dreptul pina-n maluri
Ii netezea ca-n palma talazuri si viltoare.

Departe-n soborul lacom, cu vintul impotriva,
Nevolnici, ucenicii uitase sa se roage;
Corabia, o coaja de nuca costeliva
Trosnea in pumnul marii, clatindu-se din doage.

Furtuna intetita-I orbea cu praful apii
Si pulberea amara le ineca gitlejul...
Dar tot vedeau cum colo se umilesc-nahlapii
Si-ntr-o carare lina se schimba-ntreg virtejul.

Si, inclestati de spaima cu miinile pe funii,
Priveau cum uriasa naluca se tot duce;
Cu bratele in laturi plutea-n bataia lunii
Taind si cer si ape ca o imensa cruce.

VASILE VOICULESCU